Alege viaţa

Regret enorm ca nu există o mişcare civică în Topoloveni. Mă găndesc că şi aici ca şi în restul ţării 99% din populaţie e scârbită de PDL şi de actualul regim, dar nu se manifestă… Mi-ar fi plăcut să văd şi aici oameni pe stradă în timpul fenomenului „Piaţa Universităţii – 2012”, dar nu s-a întâmplat. Cu toate astea, nu acesta e principalul motiv pentru care regret lipsa civismului local, ci acea campanie desfăşurată acum vreo două săptămâni în multe oraşe din ţară şi dedicată luptei împotriva avorturilor. De multe ori am vrut să scriu despre această crimă numită avort, dar niciodată nu am găsit răgazul necesar. Campania respectivă, amploarea fenomenului, dar mai ales apropierea sărbătorilor de Paşti, mă fac să vă povestesc întâmplare de acum câţiva ani care mi-a întărit convingerea asupra stării de animalitate la care au ajuns unii semeni de-ai noştri pe care cu multă îngăduinţă îi numim oameni. Acţiunea se petrecea prin 2002 la un „cazan”, acel loc minunat unde tot românu’ face ţuică. Eu cu taică-miu eram la “aparat” când pe la miezul nopţii ne pomenim cu o femeie mai în vârstă, cam de-o seamă cu cea pe care patronul o lăsase să ne contabilizeze producţia. Asta nouă şi-a motivat sosirea printr-o insomnie teribilă, dar mă tem că mai degrabă pofta de alcool a făcut-o să ne viziteze la acea oră târzie. Cert e că cele două s-au întreţinut până dimineaţă, făcând din când în când apel şi la “lingură” (pentru cine nu ştie, lingura foloseşte la degustatul ţuicii proaspete). De la un moment dat au luat-o de-a dreptul “prin coceni” vorbind despre tot felul de obcenităţi într-o manieră enervant-comică şi oprindu-se la subiectul articolului de faţă avorturile. Deşi nu mai ţineam de mult firul discuţiei am fost “trezit” de o întrebare de-a dreptul scabroasă atât prin răspunsul urmărit, dar mai ales prin modalitatea infectă, ordinară şi total lipsită de suflet, de umanitate, în care a formulat-o şi i-a adresat-o celeilalte:


- Dar d-ăia fără ochi câţi ai avut?

- 25!

În momentul respectiv mi s-a făcut rău la propriu. Cele două chicoteau satanic, fără ruşine şi fără conştiinţă. Nu-mi mai amintesc continuarea dialogului, dar cu siguranţă şi cealaltă care pusese întrebarea s-a lăudat cu crimele ei. Mi-a rămas însă adânc întipărit în cortex oroarea resimţită faţă de aceste femei care făcuseră avorturi pe bandă, într-o perioadă în care acest lucru era cu desăvârşire interzis, nu mai spun imoral. Copiii pe care ele îi procreaseră, îi considerau asemenea unor pui de câine sau de pisică, „fără ochi” până la 9 zile şi ca şi aceste biete animale, buni de sufocat în pungă sau dat pe gârlă atunci când vin prea mulţi sau nedorit. Le cunoşteam bine pe cele două femei i până atunci avusesem o părere neutră despre ele, dar din momentul acela le-am văzut ca pe ceva diabolic. Acele femei îşi cresc acum nepoţii după ce mai devreme şi-au crescut copiii. Ce educaţie le dau? De fapt cam ştiu pentru ca văd zilnic la mulţi tineri din jur. Sexul e considerat ceva firesc chiar şi de la vârste fragede, fetele îşi povestesc în mod cotidian aventurile celor din anturaj, iar de abstinenţă nici nu mai poate fi vorba. Nici măcar în post. Dureros este că unele, în urma unor astfel de distracţii, rămân însărcinate şi se descotorosesc rapid de aceste „consecinţe nedorite”, aceste suflete „fără ochi” şi fără nume. Ne mirăm că suntem mai puţini cu 4 milioane decât în ’89, că populaţia ţării e îmbătrânită, că nu ne mai revenim dintr-o criză şi când reuşim să vedem un pic soarele vin tot felul de catastrofe de la căderi masive de zăpadă, inundaţii, cutremure, epidemii, etc. Câţi dintre noi ne-am pus problema că pentru toate astea suntem vinovaţi doar noi care ne ucidem copiii de dragul unor aşa-zise plăceri, că lipsa noastră de de ruşine, educaţie creştină, de moralitate, de conştiinţă, ne-a adus pe marginea prăpastiei, în pragul Apocalipsei? Probabil prea puţini şi în orice caz nu cei mai vinovaţi.

Să spunem aceste lucruri mai des şi mai tare şi poate cineva va auzi, iar odată cu salvarea unui copil, va veni cu siguranţă şi salvarea noastră, a fiecăruia.

Clasa ZERO = şcoala ZERO?

Zilele trecute am fost martorul unei discuţii între câteva mămici şi un cadru didactic de la ciclul primar despre oportunitatea inscrierii copiilor în aşa numita „clasă zero” sau dimpotrivă dacă e cazul să mai amâne un an inevitabilul. Discuţia era mai mult de natură principială, deoarece oamenii în cauză nu se puteau opune unei legi aflate în aplicare şi pe care poate că, în momentul dezbaterii sale, au trecut-o cu vederea, crezând că „ăia de sus sunt oameni luminaţi şi ştiu ei mai bine”, însă nu înţelegeau de ce trebuie chinuit un copil de şase ani să se trezească cu noaptea în cap şi să-şi ia ghiozdanul în cârcă când ar putea să mai aştepte bine mersi un an, cât ar fi mai pregătit, măcar fizic să ia viaţa în piept.

Mi-am dat seama că discuţia era una corectă mai ales că problema învăţământului românesc nu e că nu reuşim să-i facem pe cei mici să meargă la şcoală, ci că nu mai putem strârni interesul celor mari, şi aici mă gândesc în primul rând la adolescenţi, pentru educaţie, pentru competiţie, pentru a ajunge în vârf.

Explicaţiile ar fi multiple şi cred că toate converg în aceeaşi direcţie şi anume că, undeva, pe traseu, se produce o ruptură a interesului pentru luptă, pentru cunoaştere, pentru pregătire, pentru succesul datorat abilităţilor intelectuale şi culturale. El observă că marea masă a societăţii nu dă doi bani pe ceea ce lui i se spune la şcoală sau în familie că e bine să facă şi că e mai simplu şi mai benefic să o ia pe ocolite, să fenteze, să-şi exploreze alte valenţe să le spunem „native” ca relaţiile, banii sau aspectul fizic. Cei care se încăpăţânează să ţină drumul drept trebuie să se lupte atât cu propriile limite, cât şi cu piedicile puse de ceilalţi, cu prejudecăţile acestora. Macedonski a descris cel mai bine acest conflict al devenirii spirituale, in „Noapte de Decemvrie”. Legat de ceea ce am spus mai sus, îmi vine în minte concluzia celebrului fizician Albert Einstein pe baza unui experiment ştiinţific:

Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane. Când o maimuţă se urca pe scara să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o galeată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinţă au înlocuit o maimuţă.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă si s-a întamplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de stiinţă au ramas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimuţele sa fie întrebate de ce îi bateau pe cei care încercau sa se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”

Experimentul acesta poartă numele NAŞTEREA UNEI PARADIGME (explicaţie DEX: PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învăţătură, model, pildă) şi demonstrează clar că o fiinţă (în cazul de faţă maimuţă, dar cred ca rezultatele, ar fi absolut identice şi la om) educată greşit va ieşi foarte greu din tiparele modelului indus, ba mai mult, va deveni un aprig susţinător a acestui mod de viaţă. Exemplul pe care-l dau foarte des elevilor mei este cu al copilului bătut în copilărie de părinţi şi care în mod inevitabil va deveni un bătăuş la maturitate pentru simplul motiv că altceva nu ştie să facă! Astfel copiilor de multe ori li se dă peste mâna întinsă către premiu, sunt stropiţi cu apă dacă vor să se afirme, iar în societatea noastră cercetătorii din experiment sunt colegii, prietenii, comunitatea în ansamblu, care le spun că e mai bine fără carte, că e mai profitabil să te strecori, să faci pe plac şefului şi le furnizează tone de exemple, spre convingere.

Paradigma are aşadar sensul unei cutume, a unui model pe care nimeni nu mai ţine minte unde l-a văzut, dar toţi îl respectă cu stricteţe. Sau, cum se spune pe la noi, AŞA S-A POMENIT! Einstein spunea că “E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”.

Oda noului guvern

de Daniel Serafimescu




Ungureanu de la SIE

E chemat, de azi, să-nvie

COALIŢIA din comă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.



Cu o trupă de strânsură

Unii chiar cu caş la gură

Făcu un guvern fantomă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.



Deşi lumea urlă-n piaţă

Ei trecură „la mustaţă”

Îmi miroase a aromă

De-aia de-mi provoacă vomă.



Pe Boc aproape-l regret

Ţara-i toată sub nămet

Nu vezi plug, nu vezi fadromă

Şi asta-mi provoacă vomă.

Errare humanum est, sed perseverare diabolicum

Motivare pentru absenta: Am fost tacut pe blog atata vreme tocmai pentru ca am considerat ca nu  prea mai intereseaza pe nimeni postările mele şi continui să cred asta, deoarece nu am primit niciun mesaj care să mă indemne să reaiau această îndeletnicire. Totuşi, revin în seara asta pentru că nu mă pot abţine să comentez evenimentele care ne-au inundat de 3 săptămâni încoace.
Acum vreo două seri parcurgeam drumul de la soră-mea spre casă (vreo 300 de metri) şi îmi  îngheţaseră maţele de frig când m-a curpins brusc ruşinea: eu dârdâiam de ici până colea în timp ce nişte oameni absolut minunaţi  tremurau zi de zi în Piaţa Universităţii preluând cu un curaj supraomenesc problemele întregii societăţi, ţinute sub capac timp de 20 de ani şi hotărâţi  să reziste până la capăt.
Acum vreo şapte luni, apărea în revista România Culturală o intervenţie de-a mea în cadrul Şcolii de Vară de la Sighet pe problematica comunismului. Acolo spuneam ca mi-e ruşine că nu fac suficient de mult pentru elevii mei pentru ca ei să devină OAMENI şi-mi dau seama că există o fractură între ceea ce noi predăm la şcoală şi atitudinea sobră, demnă, impozantă chiar şi cea umilă, servilă faţă de oameni şi vremuri pe care o avem în societate.
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=16931
Am stat si m-am gandit că dacă elevul ne-ar vedea pe stradă cum ne comportăm în faţa unui grangure d-ăsta răsărit din neant cu veleităţi de mare aspirant politic (am văzut chestii d-astea pe la unele serbări şi festivităţi şcolare şi m-au scandalizat profund), ar fi foarte contrariat de lipsa noastră de verticalitate.
În seara cu gerul cumplit de care vorbeam, am avut această revelaţie a duplicităţii mele şi nu pentru că aş face temenele în faţa lui X-ulescu sau Ţ-uleanu, ci pentru că în loc să fiu în piaţă lângă semenii mei, prefer să le ţin pumnii din faţa televizorului şi să nu cedeze ei înaintea guvernului.
Am găsit atunci răspunsul la o întrebare care mă framânta de mult: unde sunt cel 90% de nemulţumiţi de regimul actual, când pe unde trec nu se vaită nimeni, ba din contră toţi îşi umplu sacoşile prin supermarket-uri şi râgâie a mici şi bere la terase? Răspunsul e: stau ca mine la televizor, se dau cocoşi la căldură şi aşteaptă ca o mână de oameni să le facă dreptate ca apoi să iasă şi ei, triumfalişti şi să clameze paternitatea schimbării.
Daca acum 22 de ani, imediat după revoluţie, neînvăţaţi cu libertatea, ceream să vină din nou cineva să ne înveţe ce-avem de făcut (adică ne doream un comunism cu burta plină şi fără Ceauşescu) acum aşteptăm ca alţii să ceară drepturi şi în numele nostru a celor comozi şi friguroşi.
Mi închipui pe ăia de înjurau în casă cu talonul în mână că nu-ţi mai puteau înmatricula maşina din cauza taxei exorbitante cum s-au bucurat când au vazut că unii prin miezul Bucureştiului au pus pe tapet şi chestia asta şi culmea - chiar s-a rezolvat! Dacă ar mai striga-o şi pe aia cu "să ne bage lumină pe scară" ar fi perfect! Adică uite că se mai găseşte unul care să mă reprezinte şi pe mine şi să sufere în frig şi foame şi pentru binele meu. Suntem un popor de "muşte la arat" ca în celebra fabulă. Ne place să stăm la căldură, să nu ne obosim şi să ne vină totul pe tavă. Acum 50 de ani aşteptam să vină americanii şă să ne scape de Dej şi Ana Pauker, iar acum să vină lumea în piaţă şi să ne scape de Boc şi Udrea.
Când vom avea curajul sau "ne vom face timp" noi cei 90% de nemulţumiţi să ieşim măcar 10 secunde în poarta casei şi să strigăm "nu-mi mai place", "nu mai suport", luaţi-vă găleţile inapoi" etc? Să vadă "cine trebuie" că nu ne vom mai vinde iar pentru un pix şi o umbrelă?
Probabil, nu prea curand!
Şi mi-e ruşine pentru asta! Mi-e ruşine că deşi greşim foarte des, a început să ne placă, astfel că fie nu mai recunoaştem eroarea, fie ne sperie schimbarea, indreptarea...

Nasterea unei trupe - The Villagers

Vreau sa scriu azi despre un subiect care-mi face mare placere si pe care il pot considera una dintre putinele impliniri de care am avut parte pana la aceasta data si anume de punerea pe picioare a unei trupe de liceeni pe care am numit-o THE VILLAGERS.
Ideea acestei formatii mi-a venit acum doi ani cand m-am transferat la liceu si am inceput sa privesc mai atent la preocuparile celor pe care urma sa-i educ. Pe langa acele acte reprobabile pe care le-am tot comentat, am vazut la multi copii si tineri o aplecare catre muzica, a carei radacini era in cazul unora snobismul (aveai priza la gagici daca umblai cu parul pe ochi si cu chitara in spate), iar la altii provenea din talent pur. Ei bine, pe acestia din urma am incercat sa-i identific si sa-i coalizez intr-o miscare culturala.
Pe parcursul sem I am avut suficinete discutii libere cu elevii incercand sa le creez o deschidere, o apetenta catre dialog, o renuntare la sabloane, la starea de crispare sau de vegetatie in care multi se zbateau. Procesul se derula greoi, unii erau incantati de ceea ce vedeau, insa inertia pozitiei in care fusesera obisnuiti era atat de mare incat nu puteau raspunde conform propriilor dorinte. Am inteles ca poate scoala nu e exact locul propice unor astfel de experimente, desi ar fi trebuit sa fie, asa cale-am propus sa ne intalnim in vacanta intersemestriala la Casa de Cultura. Invitatia am facut-o pentru toti cei care puteau canta, recita, interpreta, dansa sau macar asculta si privi pe ceilalti.
Surpiza a fost de proportii: au venit foarte putini si dintre aceia si-au intrat in rol si mai putin. Cei care au adus si chitara sau vioara s-au putut scoate niciun sunet. Mi-am dat seama ca intre anii copilariei mele in care exprimarea si socializarea prin cuvant era extrem de facila si anii copilariei lor, au trecut secole, nu decenii!
Efectiv le era jena unora de ceilalti pentru ca pe mess aveam seara semnale favorabile si mi se cereau reeditari ale acestor momente. Imi aduc aminte ca intr-o zi a venit Denis, un tip extrem de serios si talentat plin de revolta pentru ca fusese agresat de un grup de golani si ne cerea sa le raspundem idiotilor cu pricina in forta. I-am replicat ca ii vom invinge tocmai atunci cand muzica noastra se va auzi mai tare decat a lor, cand noua nu ne va fi rusine sa recitam in strada, asa cum aia injura, cand nu ne vom mai tupila cu chitarile in spatele blocurilor, lasandu-i pe fumatori si pe betivi sa stea in fata. Nu cred ca a fost foarte convins de solutia mea, dar altceva oricum nu puteam face, mai ales ca intalnirile noastre isi pierdeau tot mai mult din seva.  Am hotarat sa intrerup si sa-mi continui ideile intr-o forma virtuala punand bazele acestui blog. Din cand in cand ma mai vedeam cu baietii si  mai puneam timid de o cantare. La un moment dat, plecand de la ore m-am asezat cu Doriana si cu Nicoleta pe iarba si ne-am expus repertoriul in vazul public. Cred ca marea mea revelatie a fost Victor pe care l-am avut elev inca din clasa a 5-a, dar l-am descoperit abia anul asta prin primavara. Am aflat intamplator in timpul unei ore ca el are chitara electrica acasa si l-am rugat sa vina cu ea a doua zi. Saracul s-a carat cu ea si amplificatorul prin maxi-taxi pentru a-mi face mie si colegilor sai hatarul. Culmea ca desi rasuna scoala de trilurile sale, nimeni din cancelarie "n-a auzit"! Si ne miram de ce multi elevi talentati trec prin scoala intr-un cvazi-anonimat, iesind in evidenta doar pleava. L-a catva timp l-am rugat pe Victor sa repete gestul si atunci am aflat ca pe langa chitara mai stie si cu tobele si un pic cu pianul, ba chiar nici flautul nu-i e strain. Aveam de unde alege, nu iesea de un band, n-aveam bassist, clapar si nici intrumentele necesare, dar puteam injgheba o mica formatie de chitari cu mult peste ce se cam tot auzea la serbari.
Dupa ultimul clopotel, mi-am dat seama ca trebui sa ma apuc de treaba, fiind nevoie de ceva culoare care sa alterneze cu griul omniprezent la toate festivitatile. Impreuna cu Emil si Denis am planuit sa pregatim Hotel California pentru serbarea de sfarsit de an in care eu sa am partea solistica. Denis a propus sa vina si Alina, colega lui de clasa care ne-a incantat cu vocea ei uimitoare. La urmatoarele repetitii a venit si Gabriela, asa ca rolul meu se cam incheiase. Cu toate astea ne aflam abia la jumatatea drumului!
Intr-o zi, plecand cu Emil (Mili) de la repetitii, ne-am intalnit cu Liviu, care si el ducea mandru o chitara in spate. L-am oprit sa ne cante ceva "la banci" si m-a surpins ca n-a ezitat nicio clipa (asta era testul meu: canti in public, facem ceva, te codesti - out!) I-am expus si lui planurile noastre si am aflat de la el ca are bass acasa si chiar stie sa-l foloseasca! - Super, maine vii cu el. Liviu, nu m-a ascultat si pe langa bass l-a adus si pe Iulian pe care pot sa-l numesc de pe acum cel mai mare pianist pe care l-a dat Valea Carcinovului de la Radu lui Anghel incoace. Aveam si basist si clapar. L-am convocat imediat pe Victor care nu participase pana atunci si toti au fost uimiti de ce stie sa faca. El mergea la baterie unde eram descoperiti, dar nu aveam tobe! Tot Liviu ne-a salvat gasind o toba mare, un premier si-un cinel pe la un vecin si asa am putut pune pe roti trupa. Interesant e ca tobele nu ni le-a dat ala si cu betze, asa ca Victor a folosit initial doua pixuri, iar seara am cioplit eu un umeras din lemn pentru a face un bat cat de cat ca lumea. Fetele se auzeau impecabil, deci ii puteam da drumul. Joi de dimineata, pana in serbare am mers in audienta la d-l primar pentru a-i povesti la ce lucrasem si a-i cere sprijinul. A fost incantat si chiar a venit la repetitii promitandu-ne ca ne asigura instrumentele lipsa: tobele (ca alea pe care le aveam erau slabute rau), o chitara electrica (Emil canta pe chitara lui Victor - electro-acustica) si o orga (Iulian folosind pe scena pianul). Repetitia a mers super asa ca eram pregatiti pentru prima iesire in public. Singurul lucru important care ne lipsea si fara de care nu puteam aparea pe scena era numele. Am mers acasa incercand tot felul de combinatii care sa cuprinda initialele prenumelor lor si care sa aiba si un sens. Formatia se stabilizase in urmatoarea componenta: Victor - tobe, Iulian - pian, Liviu - bass, Alina - voce, Gabriela - voce si Emil -chitara. Asa a iesit The VILLAGERS.  Cu 10 minute inainte  de serbare i-am introdus in program spre surpriza aproape generala si spre indignarea unor colegi si rezultatul a fost ceea ce va invit sa vedeti mai jos. Totodata tin sa le multumesc pentru sprijin d-lor Emil Antohi - directorul Casei de Cultura, unde ne-am desfasurat repetitiile, Florin Ivascu si Alexandru Ene, care fugea de la examene pentru a ne pregati cablurile, statia si microfoanele.
http://www.youtube.com/watch?v=mOcVWEBapio
Dumnezeu a fost cu noi in aceasta perioada si ne-a dat puterea sa ne adunam si sa fim "More than a band"!

Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. III

Inchei in aceasta seara ciclul dedicat situatiei invatamantului romanesc, avand drept studiu de caz liceul la care lucrez. Ceea ce scriu acum mi-a fost inspirat de niste evenimente de data foarte recenta, care m-au lamurit pe deplin asupra mlastinei in care ne zvarcolim zilnic, dar, pentru prima data, mi-au dat si ceva sperante de mai bine.
Ieri, au avut loc "Zilele scolii", manifestari ce au cuprins si "ultimul clopotel" al claselor terminale - 8 si 12. Fiind ocupat cu dadacitul nepotului meu, nu am putut urmari intreaga manifestare, dar m-au emotionat elevii clasei a 12-a A care au tinut un discurs plin de simtire  pentru diriginta lor, dar au si criticat, intr-o maniera originala, o o parte importanta a corpului profesoral. Astfel, unul dintre elevii de calitate (nu dintre golanii, care injura pe oricine la fiecare pas), a urcat pe scena si le-a multumit doar acelor profesori care s-au aplecat nevoilor elevilor, care i-au invatat ceva, care au fost langa ei la nevoie. "Nu le multumesc celor care au venit la scoala ca la un job obisnuit, doar pentru a-si ridica propria afacere!". Se referea probabil, la acele cazuri, etichetate de mine in prima parte cu numele de "profitori" si care vin la scoala pnetru ca elevul este o excelenta vaca de muls. Nu stiu cati dintre adultii prezenti acolo - profesori sau parinti - au receptionat mesajul, dar e salutar elevii nu mai accepta sa fie invati orice, oricum si de catre oricine.
Zilele trecute, ma aflam la o clasa de-a zecea, din nou o clasa cu un enorm potential. Fetele de acolo "calcasera pe bec" stropindu-se cu apa, fapt ce a alertat conducerea liceului. Directorul a purces prin clase, la vanatoare de pistoale, pet-uri cu dop perforat si alte recipiente. Ajungand in clasa cu pricina, a fost luat la rost de catre elevi ca in loc sa se ocupe de cei care fumeaza pe terenul de sport, de fetele care raman gravide si nasc la varste tot mai fragede, de bataile in toalete, de consumul de droguri, face exces de zel in acest caz de "copilarie cronica". Oficialul scolii  a ramas perplex, raspunzand monosilabic si inventand tot felul de scuze si articole din lege care sa-l dezincrimineze. :"cu fumatorii n-ai ce sa faci, sunt dependenti, nu-i mai poti schimba, ii lasam in pace". "Da, dar sa fumeze in afara scolii", au replicat fetele. "Bâl, bâl, bâl", a spus d-l director. Despre fetele care raman gravide, "legea ne obliga sa le acordam sprijin sa termine scoala. Oricat le-ai informa (nu ca s-ar fi ocupat cineva, dar asa, e frumos de zis), nu rezolvi nimic". Bine bine, dar atunci daca in niciun caz nu se mai poate face nimic, de ce tocmai noi suntem puse la zid ca ne stropim cu apa? "Pentru ca raciti, fetelor!" a replicat directorul si si-a sustinut afirmatia cu un alt sir de "bâl, bâl, bâl".
Asadar, rezumand, e  legal sa vii beat la scoala, sa fumezi pe terenul de sport, sa te droghezi, sa te bati in toaleta, dar nu acceptam ca elevii sa se stropeasca, fiindca apa e uda si pot raci!
Zilele trecute, o eleva imi spunea ca in toaleta este eticheta unui test de sarcina si cam tot atunci un elev de-a noua a fost analizat in consiliu pentru ca ar fi scris pe monitorul unui pc cuvinte injurioase la adresa unei profesoare. Culmea e ca pe respectivul l-am depistat eu beat mai demult la o ora de matematica, dar atunci probabil s-a considerat ca a facut un lucru minor. Sau ne sesizam doar cand raul facut de elevi este indreptat impotriva noastra a profesorilor, ignorand pe cel pe care si-l fac asupra lor!
Totusi, asa cum spuneam, azi sunt optimist. Am vazut in decurs de cateva zile doua cazuri, unul colectiv si celalalt individual, de elevi care iau atitudine fata de mizeria din scoala, fata de nepasare, fata de impostura.

Taize 2011

Cei care au chef de o excursie ieftina, cu obiective din Ungaria, Germania, Luxemburg, Franta, Monaco, Italia, Austria si care cuprinde activitati de voluntariat si socializare in compania a mii de tineri din toate colturile Europei, a nimerit unde trebuie. Aveti aici toate tatele necesare. Daca nici asta nu e suficient, ne puteti contacta la numerele din josul paginii! Daniel Serafimescu

                       Traseu Taize 2011             

• Luni, 1 august, ora 22 plecare din Piteşti;
• Marti, 2 august 2011, ora 12.15 – Budapesta – vizitare 11 ore, plecare, ora 23. Obiective: Castelul Regal, Podurile “Perlei Dunării”, Piaţa Eroilor, Muzeul Naţional, Muzeul de Arte Frumoase, Bastionul Pescarilor, Băile Szechenz, Labirintul Catacombelor (faimoasă galerie subterană), Basilica Sfântul Etienne, Parlamentul, Citadella şi Dealul Gellert,  Biserica Matthias, Insula Margareta, etc.

• Miercuri, 3 August, ora 8.30, sosire la Munchen. Cazare.

Obiective :  Reşedinţa Regală, Turnul Olimpia, Allianz-Arena Hofbrauhaus (cea mai faimoasă sală unde puteţi asculta muzică tradiţională şi gusta bere tradiţională nemţească), Muzeul BMW, Rathaus (Primăria Nouă), Pinacoteca Veche, Pinacoteca Modernă, Marienplatz, Palatul Nymphenburg, Palatul Dachau, Muzeul de Artă Egipteană, Muzeul Naţional Bavarez, Muzeul German de Capodopere Ştiinţifice şi Tehnologice, Galeria de Sculptură, Grădina Englezească, Opera de Stat Bavareză.

• Joi, 4 August, ora 11.00, plecare spre Strasbourg.
• Joi, 4 August, ora 15.00, sosire în Strasbourg. Stationare 3 ore pentru cumpărături şi vizitare.

Obiective : Instituţiile Europene (Parlamentul European, Consiliul Europei, Palatul Drepturilor Omului), Palatul de Rohan, Parcul Orangerie, Catedrala Notre Dame, Mica Franţă (cartierul pe apă), Ceasul Astronomic, Casa Kammerzell, Piaţa Republicii, Muzeul Secretele Ciocolatei, Parcul Citadelei, etc.

• Joi, 4 August, ora 18.00, plecare spre Luxembourg.
• Joi, 4 August, ora 19.00, sosire la Luxembourg.  Se stationează până la ora 2.00.

Obiective: Cazematele Bok si Pétrusse, Podul Adolf, Piaţa Constituţiei, Piaţa Armelor, Domeniul Termal,  Palatul Marilor Duci.

• Vineri, 5 august, ora 7, sosire Paris, cazare şi vizitare.
• Sâmbătă, 6 august, vizitare Paris.

Obiective: Turnul Eiffel, Muzeul Louvre, Castelul Vincennes, Palatul Versailles, Champs-Elysee, Centrul Pompidou, Grădinile Tuileries, Arcul de Triumf, Muzeul Picasso, Muzeul Orsay, Gradinile şi Palatul Luxembourg, Biblioteca Francois Mitterand, Casa lui Victor Hugo, Casa lui Balzac, Pantheon, Muzeul Vieţii Romantice, Place de la Concorde, Muzeul Omului, Disneyland, La Defense (cartierul nou al Parisului, Micul Manhattan) etc.

• Sambată, 6 august, ora 24.00. Plecare spre  Taizé (Saône-et-Loire).
• Duminică, 7 august, ora 7.00, sosire la Taizé. Staţionare până duminică 14 august.
• Duminica 14 august, ora 15.00 plecare spre Lyon. Între 16.15 - 23.00, vizitare Lyon.  Plecare spre Nissa (Coasta de Azur).

Obiective Lyon: Bazilica Fourviere, Teatrul Roman de Fourviere, Parcul Tete d Or, Piaţa Bellecour (cea mai mare piaţetă din Europa), Parcul Hauteurs, etc.

• Luni, 15 august, ora 6.30, sosire Nissa (răsăritul soarelui şi plajă).
• Luni, 15 august, ora 17.30, plecare Monte Carlo.
• Luni, 15 august, ora 18.00, sosire Monte Carlo.

Obiective: Palatul şi Catedrala, Casinoul, Grădina Exotică şi Grotele Observatorului, Colecţia de maşini vechi, Grădina Japoneză.

• Luni, 15 august, ora 24.00, plecare Verona (Italia).
• Marti, 16 august, ora 04,35, sosire Verona, scurtă vizitare.

Obiective : Casa şi balconul Julietei, Arenele din Verona, Place delle Erbe (vechi forum roman devenită piaţă foarte animată),  Castelul Vechi (construit în 1354), Place dei Signori (centrul istoric al Veronei).

• Marti, 16 august, ora 08.00 Mestre (Italia), cazare Camping Jolly. Cazare în camere de 3 pers., piscină, restaurant şi petreceri tematice în fiecare seară.
• Miercuri, 17 august, ora 11,30 plecare Venetia. 12.00 – 22.30 vizitare Veneţia.

Obiective: Palatul Dogilor (sec.IX), Palazzo Malipiero (sec.XI), Palazzo Gussoni Grimani Dalla Vida)1556), Fondaco dei Turchi (una dintre cele mai vechi clădiri din Veneţia 1225), Biserica Santa Maria della Salute (sec.XVII), Biserica Santa Maria e San Donato (atestată documentar în sec.VII), Piaţa San Marco, Canal Grande, etc.

• Miercuri 17 august, ora 21.00, plecare spre Viena.
• Joi, 18 august, ora 8.00, sosire Viena. Stationare 11 ore.

Obiective: Castelul Schönbrunn, Hoffburg, Apartamentele Imperiale, Muzeul Sisi, Muzeul de Arte Frumoase,  Colecţia de instrumente muzicale vechi, Muzeul Armelor şi Armurilor, Comoara Palatului Imperial, Museums Quartier (în primele 10 ansamble muzeale ale lumii), Opera, Parlamentul, Prater, Catacombele, Primăria, etc.

• Joi 18 august, ora 18.00, plecare spre Piteşti.
• Vineri, 19 august, ora 9.00, sosire Piteşti.

Preţul include: Transport cu autocar, cazarea şi diurna şoferilor, taxele de drum, pod, autostradă, parcare, vaporetto Veneţia, cazări Munchen, Paris şi Mestre. Total 300 euro.

În majoritatea ţărilor vizitate intrările la muzee sunt gratuite sau reduse pentru persoanele sub 26 de ani.

Pentru mai multe informaţii :

Prof. Liliana Turturoiu:  Tel. 0723.293.481          Prof. Daniel Serafimescu : Tel. 0726.348.298

Prof. Maria Dumitrescu  Tel. 0766743658            Emma Turturoiu : emanuelle_tbs@yahoo.com