Optimism incurabil

Mi-am propus pentru acest an sa fiu extrem de optimist. Am hotarat ca trebuie sa-mi fac o mie de planuri si ca voi avea grija sa le finalizez pe toate. In primul rand, vreau sa-mi schimb masina. Asta a intrat deja in al treilea cincinal, asa ca si-a facut stagiul. Vreau o masina straina, nu foarte scumpa, pe la vreo 8000 de euro. N-am niciun ban pus deoparte, dar ma descoperit secretul reusitei. Mai zilele trecute imi spunea un prieten ca sunt unii colegi de-ai nostri din Pitesti care nu au mai trecut pe la scoala de un an de zile si fac bani garla din meditatii. Am auzit ca sunt unii si pe aici care scot pe luna mii de euro "ca popa", asa ca reteta e sigura. Ma duc la scoala, scot vreo 20 de elevi in fatza ( am uitat sa zic: trebuie neaparat sa fiu imbracat la costum, ca sa par mai dur!), ii intreb niste idiotzenii de pe la coada manualului si le dau cate un doi la fiecare, ca avertisment! Daca nu sunt cautat de parinti in 24 de ore "pentru lamuriri", ora urmatoare reiau operatiunea pana da roade! Pana la urma, victimele inteleg mesajul si vin cu ganduri "de pace". E ca la gripa: daca stranuti de doua ori, n-astepti sa-ti curga mucii, treci pe nurofen!
Chestia asta vreau s-o fac la fiecare clasa! Daca adun 30 de subiecti pe saptamana (desi tanjesc la mai multi), asta inseamna 900 de lei, fix salariul meu de acum. Pai stau bine: de cand imi doaream sa vina salariul saptamanal? In plus ala pe care mi-l da statul pe 12 ale lunii ar fi ca un bonus, o premiere, tocmai bun sa fac plinul si sa-mi iau cate un cauciuc, de iarna evident, la noua masina.
Daca totul merge conform planului, va trebui sa ma extind. Am pus ochii pe garsoniera de sub mine care e nelocuita si o transform in sala de curs. Fac si vestiare cu dusuri, sa nu plece elevul transpirat sau plin de creta! Pun si un automat de cafea si fac contract cu o firma de catering sa ne-aduca sandwich-uri, evident pentru extra-money. Am de gand sa lucrez cu mai multe serii pe zi, asa ca, pentru cei care asteapta la rand, am sa pun pe hol niste fotolii d-alea de masaj cu fise, cum am vazut eu la mall. Tare, nu? Am de gand sa brevetez ideea, nu cred ca a mai mers nimeni atat de departe!
Treaba e ca faza cu meditatiile merge doar pe timpul scolii, asa ca pe vara s-ar putea sa-mi scada bugetul. Nu va speriati, exista si aici remedii (ca pentru orice gripa, asa cum am spus mai sus). Las vreo doua duzini de corigenti (din aia care n-au priceput mesajul) si ii trec in toamna in schimbul unor sacosi bine ganisite cu produse de sezon: whiskey, cafea, un parfum "dă firmă", etc.
Contrar asteptarilor, toate aceste apucaturi nu-mi vor afecta imaginea, ba dimpotriva, o vor imbunatati! Chiar din "clientii" mei vor fi multi care vor exclama cu profunda convingere: "adevarat de tot profu' asta, ne-a facut ca la nufăru' !"

Post-scriptum la .... post-mortem

Cam la un an si jumatate de la intamplarea cu accidentul, ma aflam in Franta. Nu eram intr-o pasa foarte buna, asa ca mi-au navalit in minte momentele din 2006. Intr-un moment de inspiratie, am scris o poezie, incercand sa-mi inchipui un potential sfarsit.
Nu am pretentii de talent literar, nici macar prozodic, asa ca nu consider aceste versuri  valoroase din puncte de vedere poetic. Totusi tin la aceasta poezie, pe care o consider un fel de testament personal.

                                                        În arşiţa morţii


                                                                                           de Daniel Serafimescu






1. În mine mai arde o mică scânteie

Destinul şi-arată o ultimă faţă

De-acum mă aşteaptă Câmpii Alizee

Sau doar suferinţă în veşnica viaţă.

 2. Sunt slab! Şi cu-n strop de credinţă

Încerc să-nfirip o palidă cruce.

Memoria-mi saltă la ce-am fost fiinţă,

Iar seva din mine se duce, se duce…



3. Cei dragi mă jelesc cu lacrimi ascunse

Şi-mi spun vorbe dulci să-mi aduc-alinarea

Dar ştiu că doar azi mă vor pune pe buze

Iar mâine, tiptil, va pătrunde uitarea.



4. Respir tot mai greu şi încerc o şoptire

Dar ei mă opresc şi-mi prelungesc somnul.

Vroiam doar iertare să cer, izbăvire.

Să fiu mai senin la-ntâlnirea cu Domnul.



5. Acum s-a sfârşit … Şi chinul dispare.

Duhoarea din mine îmi pare departe.

Pe mână m-atinge arzând, lumânare.

Un preot citeşte şoptit dintr-o carte.



6. Trecutul întreg îmi revine în minte

Pe-un drum de lumină pătrund cu tărie.

O rază a pacii de mână, mă prinde

Şi sufletu-mi zboară spre veşnicie.





                                                                                         6 aug. 2007

Amintiri "post-mortem"- part. II

La spital mi-au aplicat 3 copci la cap foarte repede astfel ca am reusit sa ma intorc cu ambulanta acasa (se fapt la petrecere). Ideea e ca ei nu stiau nimic de mine, de unde am dedus ca am stat ceva timp inconstient in  masina, iar la intoarcerea lor de la Primarie, eu inca nu fusesem scos, altfel af fi observat vanzoleala acolo.
Saracii, au lasat balta tot si au stat mai mult cu mine. Pe masura ce se apropia dimineata imi faceam tot mai multe griji, de fapt aceleasi, dar inflamate exponential: care va fi reactia alor mei, a proprietarului masinii, etc etc.
Pe la 9 dimineata am mers la politie, am semnat procesul verbal si m-am intors sa vad ce fac cu masina. Aceasta arata groaznic: partea stanga era lovita ff tare din izbitura cu pomul. Toata lumea se mira cum am scapat numai cu atat mai ales ca daunele erau doar pe partea cu volanul, deci pe locul unde statusem eu. Am reusit s-o duc la cineva in curte, unde urma sa stea o zi doua pana trecea perioada cu sarbatorile. Proprietarul si parintii ma sunau in disperare si intr-un final a trebuit sa le raspund. Culmea ca tipul de la care o luasem trebuia sa ajunga la Bucuresti urgent, asa ca spre a-i mai domoli furia (care a fost enorma, nu va spun), a trebuit sa-i angajez un taxi. Parintii au suportat destul de bine socul, bucurandu-se ca am scapat cu viata.
Prima lectie care am primit-o in toata aceasta perioada este ca nu trebuie niciodata sa pui la indoiala prietenia unor oameni. De multe ori noi spunem: "da, imi e prieten, dar daca as da de vreun necaz, nici nu m-ar mai cunoaste". Ei bine, eu am spus asa si Dumnezeu chiar mi-a dat acest necaz sa vad de fapt ca am foarte multi prieteni: tipul cu nunta m-a ajutat enorm, la demontat, la transport, mi-a fost sprijin moral. Ma duceam ff des pe la el si ma incuraja. Si au mai fost si altii... Cosmarul a durat luni bune. Nu aveam bani sa fac ca reparatiile sa mearga mai repede, asa ca a trebuit sa suport chiar amenintari cu moartea din partea individului pagubit.
Totusi exista o vorba: "Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti suporta". Astfel, pe langa prietenii numerosi si minunati pe care i-am redescoperit, am obtinut o bursa de studii pe problematica holocaustului la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, insemnand cateva saptamani de training-uri cu profesori romani si straini si o vizita de documentare la Memorialul holocaustului de la Auschwitz (Polonia). In mai cand ma aflam la Cluj, am primit vestea ca am  fost admis si la Institutul de la Yad-Vashem (Ierusalim).
Pana atunci am reusit sa repar masina, s-o vopsesc s-o echipez. Arata mult mai bine decat mi-o daduse proprietarul. Scarbit de amenintarile lui am decis sa fac o treaba buna, chiar daca m-a costat mult mai mult decat facea de fapt. Stiam ca daca acum voi trisa, putea urma o lectie mult mai dura, poate chiar fatala.
Am acceptat chiar sa-i facem inspectia tehnica la un service autorizat ca sa se convinga clar ca totul e in regula. Am ignorat asa-zisele sfaturi ale unor persoane care ma invatau sa nu-i repar nimic, sa ma dea in judecata si alte d-astea....
Stiam ca lectia pe care am primit-o a reprezentat atat o pedeapsa pentru pacatele adunate pana atunci, dar si un semn, un semn ca e timpul sa schimb ceva in viata mea, sa fac mai mult si mai bine. Accidentul cu pricina m-a schimbat profund. Acum il pot considera o binecuvantare.  Faptul ca puteam sa mor si m-am ales cu o simpla  zgaraietura, m-a facut sa-mi dau seama cat de usor e sa inchei conturile. Eu n-am simtit nimic in acel moment. Ma gandesc la cei care mor: multi sunt senini, in momentul ala nu mai simt nimic, chiar daca au zacut luni in sir de cancer! Moartea vine ca o eliberare. Daca pana atunci avusesem destule temeri despre moarte, ca disparitie fizica, acum aceasta frica disparuse. In schimb aparuse o alta cu mult mai puternica: cum iesim din aceasta viata, cum ne incheiem aceste conturi, pe plus sau pe minus. Cum vom pasi dincolo? Senini, pentru ca avem "tema facuta" pentru ca am dus o existenta model, sau infricosati, pentru mizerile din trecutul nostru care ne bantuie?
Ma consider de multe ori fericit ca am putut vedea aceste lucruri, acesta alternativa. Ma doare insa ca uit destul de des ce-am invatat atunci si continui pacatuind, sa adun multe bile negre.