sâmbătă, 23 octombrie 2010

Moartea Desdemonei

Subiectul pe care il abordez acum, ma urmareste de multa vreme, sa zicem cam din momentul in care eu si alti cativa colegi nebuni am decis sa facem greva, incercand prin acest gest (si alaturi de colegi din alte scoli) preintampinarea aplicarii reducerii de salariu. Cunoasteti rezultatul, am si scris un articol despre asta. Acolo deplangeam lipsa de coeziune a breslei profesorilor, dezinteresul pentru propria cauza si viata. Ma intrebam cum ar putea niste oameni, care nu sunt in stare sa se revolte atunci cand cineva le ia un sfert din salariu, sa se lupte pentru drepturile altora, de exemplu ale elevilor.
Ma tot uitam zilele astea la cazul acelei invatatoare din Caracal. Se afla in greva foamei de doua luni! Dumnezeu a intarit-o sa reziste atat. Ma uitam la ea ce senina e: ca dupa un post prelungit, tinut cu mare credinta. Spunea ca e dispusa chiar la sacrificiul suprem! O astfel de persoana care accepta martirajul refuzand sa se lase calcata in picioare reprezinta exact profilul care ii lipseste poporului nostru. Un om care se lupta pana la ultima suflare si daca in loc de victorie primeste moartea, cel putin o face demn, cu fruntea sus, cu constiinta intacta.
Cati dintre noi am fi dispusi sa aratam solidaritate cu aceasta femeie minunata? Sa facem macar o zi de greva foamei? Sa protestam macar o data pentru fata de ceea ce e abject in viata noastra? Ma uit la televizor cum trimit unii mesaje de compasiune si solidaritate, dar la serviciul lor nu pierd nicio ocazie de a mai pupa in dos conducerea sau de a mai slavi regimul.
Ma adesam zilele trecute unor elevi de-ai mei inerti si resemnati ca ciobanul mioritic. Imi spuneau ca ei nu fac nimic pentru ca altcineva mai de sus nu da tonul. E ca si cum la revolutie, toata lumea ar fi asteptat ca Ceausescu sa dea semnalul revoltei! I-am intrebat cum se simt atunci cand isi trimit parintii la scoala sa le rezolve o problema si aia se intorc rusinati si cu coada intre picioare ca n-au facut nimic fiindca n-au fost in stare sa pledeze cauza pentru care s-au dus si s-au lasat coplesiti de "personalitatea" interlocutorului. Sau cum se simt atunci cand au teme de facut si parintii le spun mereu si mereu ca nu se pricep, ca "pe vremea mea nu se faceau d-astea", ascunzand poate, prin acest sablon chiulurile sau dezinteresul lor pentru scoala! I-am intrebat daca astfel de parinti vor sa fie pentru copiii lor? Cei mai multi au ridicat din umeri. Unul a raspuns, zambind: eeei, lasati ca ne revenim noi. Cam greu, dupa o viata de stat in tribuna, sa cobori in teren la 30 de ani si sa mai ai si pretentia de a deveni Pele!
Pentru a fi mai explicit, le-am povestit ceva din Shakespeare, mai exact "Othelo". M-am canalizat pe profilul Desdemonei si le-am spus ca a sfarsit sufocata cu perna, fara a scoate niciun sunet. Ideea este ca tot mai multi dintre noi riscam sa traim si sa murim asa, tacuti si anonimi. Inghitim orice mizerie, fara nici cea mai mica urma de revolta, suntem loviti, dar consideram nedemn sa tipam sau sa ne aparam si asta pentru ca ne lipseste educatia si demnitatea. Arabii aveau o vorba: un caine viu e mai presus decat un leu mort! (Am mai scris chestia asta) adica supravietuitorul de tip vierme, care traieste pe sub pamant, devorand cadavre, e superior eroului care se stinge prematur pentru "cauza altora" (doamna Anghel, de exemplu). Nenorocirea e ca tot mai multi dintre noi fac din aceasta zicala un crez de viata si prefera o existenta searbada, sfarsita in tacere si anonimat, in locul unui trai "viu", implicat si militant.

luni, 18 octombrie 2010

O tempora... part. II

Anul urmator am revenit la elevii mei care ma primiseara cu atata ardoare, cu gandul de a nu-i mai parasi pana la absolvire. Eram constient ca pentru asta va trebui sa ma titularizez, sa nu mai stau la mana arbitrariului si a unor inspectori sensibili la consistenta sacosei si, cu prima ocazie am realizat si acest lucru. A mai trebuit insa sa defilez un an pe la Mioveni (singurul loc unde gasisem post vacant) dar ce mai conta? Aveam alt statut si nimeni nu ma mai putea ameninta ca "Daca nu ma port frumos, la anul nu mai pup suplinire".
Gandul imi revenea periodic la acei copii de clasa a sasea si la dragostea lor exprimata liber, fara teama de a-i jigni pe ceilalti profi. Imi doream sa mai am parte de astfel de situatii, dar pentru asta trebuia sa se realizeze doua conditii: 1) sa muncesc la fel de mult si acu aceeasi daruire pentru ca orele mele sa fie identificate de elevi ca ceva foarte diferit, dar si foarte atractiv; 2) elevii mei elevii mei sa aiba capacitatea de intelegere a mesajului meu, dar si curajul de a-si arata atasamentul (exact ca in cazul aratat anterior).
Niciodata nu m-am mai intalnit insa cu o astfel de experienta. Au mai fost stari apropiate, de exemplu in 2008, cand unii au vrut sa-mi scoata cursul de Istoria holocaustului si au provocat un scandal cu ecouri internationale. Atunci am vrut sa plec din scoala, insa mai multi elevi si parinti m-au sunat si mi-au cerut sa raman. Imi vin in minte vorbele unei mamici dintr-o familie de alta confesiune decat cea majoritara, care imi spunea ca eu sunt singurul lor punct de sprijin in acest oras ostil si strain. Nu am pretins o noua demonstratie publica (nu mi-am scos niciodata elevii la bataie pentru problemele mele), dar eram constient ca nici nu s-ar mai fi putut realiza. Si asta fiindca una dintre cele doua conditii sau poate ca amandoua nu mai erau valabile.
Nu vreau sa par total lipsit de modestie, dar inclin sa cred ca, mai degraba, a doua. In ultimii ani am tot mai des sentimentul ca elevilor mei le lipseste capacitatea de intelegere a mesajului sau, si mai rau, cea de a reactiona. In timpul fiecarei ore imi privesc atent elevii. Vad foarte clar cine e 100% conectat la ora si cine nu. Din cei atenti ma gandesc: cati oare pricep? Din cei care pricep, cati vor fi in stare sa puna in practica ceea ce au priceput? Raspunsul este: PUTZINI TOT MAI PUTZINI.  E ca in PILDA SEMANATORULUI. O parte din samanta cade in drum si o mananca pasarile, alta cade in maracini si desi rasare, creste stramb sau planta se sufoca, nu da rod, iar a treia parte cade pe teren fertil si produce efecte. La mine parca tot mai multa e pe drum si-n maracini! E foarte posibil ca si eu sa-mi fi piedut indemanarea. Sa nu mai distribui informatia cu acelasi randament. Sau e posibil ca mintea si sufletul elevilor mei sa fie tot mai aride, mai intelenite, mai greu de patruns, de transformat. Asa cum si mie mi se pare absurd sa realizez o recolta bogata cu 9,15 lei, probabil si lor li se pare insuficienta pentru a se dezvolta o hrana spirituala in cuantum de 9,15 lei. Oricine ar fi vinovatul, importante sunt consecintele: roadele muncii mele sunt din ce in ce mai putine, iar ele la randul lor, nu mai sunt capabile sa produca alte roade! Putinii elevi care pricep ceva sunt inerti civic, considera inutila orice implicare, orice actiune, orice initiativa. To mai des aud expresii de genul: si ce rezolv daca ma bag, si ce folos daca invat, prostii au mai mult noroc, prefer sa stau in banca mea si sa-mi vad de ale mele, etc, etc, etc. Ma gandesc la cei de atunci si ma uit la cei de acum. Oare ce a distrus atat de repede un mecanism care functiona atat de bine? Oare ce ii facea pe acei elevi sa reactioneze spontan la o emotie, iar cei de azi nici impinsi de la spate nu s-ar ridica? Mi-e greu sa gasesc un raspuns si ma tem ca daca-l gasesc, angrenajul e ireparabil!

vineri, 15 octombrie 2010

O tempora...

Ultimele articole pe care le-am scris, despre mizeria pe care o resimt ca profesor, m-au facut sa ma gandesc mai atent la drumul pe care merg, la menirea pe care o am (sau cel putin asa cred).
In viata fiecarui om exista anumite momente de cotitura, in care trebuie sa iei niste decizii radicale, decizii care te vor marca pentru tot restul vietii in bine sau in rau: cand iti alegi liceul, facultatea pe care vreo sa o urmezi, cand te casatoresti sau cand iti schimbi locul de munca. De la o varsta incolo, practic singura alegere pe care trebuie sa o faci este cea privind locul de munca, deoarece primele doua s-au epuizat, iar la a treia nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios!
Desi in ultima perioada m-am plans de conditiile materiale, de interesul sistemului (elevi, parinti, profesori, guvernanti) pentru educatie, de starea de epuizare energetica pe care o resimt tot mai des, totusi inca nu am renuntat, considerand ca am o datorie morala fata de elevii mei, ca as fi considerat un dezertor plecand.
Desi pana acum viata mi-a oferit mai multe semne si motive de a pleca, le-am ignorat continuu, sperand intr-o minune. In liceu, undeva rpin clasa a 11-a, profesorul de matematica ne-a intrebat: unde vreti sa mergeti dupa liceu? Am spus: la Bucuresti, la Facultatea de istorie! A fost socat. Eram la clasa de matematica-fizica. Eu eram mandru ca sunt singurul care alege o cariera din afara ariei curriculare de baza a clasei. Unchiul meu, profesor de istorie, a incercat la randul lui sa ma indrepte spre altceva, argumentand cu mizeria, in primul rand salariala, din aceasta bransa. Am ignorat orice sfat, inclusiv al mamei mele care imi sugera la aleg dreptul! Ma gandeam: ehehe, sa intru eu, sa termin si, in patru ani situatia se va imbunatati, cu siguranta! Cat sa mai dureze? Era prin '93. Au trecut 17 ani de atunci, cu sperantele presarate din loc in loc, ca un miraj. Cand esti gata sa-l atingi se volatilizeaza, materializandu-se 10 km mai incolo. Si iar o iei de la capat, tot mereu. Au fost si momente in care am crezut ca ating acest miraj sau poate chiar l-am atins? Undeva prin 1999-2000, dupa ce fusesem repartizat la Negresti, am trecut intr-o zi pe la Generala 1, unde predasem anul anterior unor copii de clasa a 5-a. Am intrat umil, pe poarta din spate, ca un elev cu tema nefacuta, stiind ca azi nu mai scapa, i se infunda! Cand am intrat in scoala, elevii tocmai ieseau in pauza, printre ei si cei pe care-i educasem eu, acum in clasa a 6-a. Cand m-au vazut, s-au napustit inapoi in salile din care iesisera, strigand in gura mare: Băăăăăăă, a venit domnul Serafimescuuuuuu! M-am trezit dintr-o data inconjurat de zeci de elevi, purtat pe brate, aproape sufocat. Mergeam spre cancelarie, dar intr-un dans haotic. Fostii mei colegi, profesorii, au auzit balamucul ce se iscase si au iesit pe hol. Cand am intrat in cancelarie, era rumoare! Privirile lor erau mai degraba reci, dezaprobatoare. Aflau dintr-o data, ca imparateasa din Alba ca Zapada ca nu ei sunt cei mai buni si mai frumosi din tara. O colega chiar a iesit din cancelarie (aia tipau in continuare la usa, imi scandau numele) si i-a bagat la clase cu de-a sila. apoi, s-a intors triumfalista, ranjind: "Gata, te-am scapat de ei, poti pleca!" A fost marele meu moment de glorie, vorbele ei sau privirile lor nu ma puteau atinge. Atitudinea copiilor mi-a dat energie sa mai continui cativa ani.
Va urma...

luni, 11 octombrie 2010

le salut roumain!

Acest asa zis comediant francez (in fapt, un mare dobitoc) prezinta in fata unui public imbecilizat "salutul romanesc", in fapt o implorare a bunavointei pentru un biet cersetor. Culpa acestui "teleast" este ca jicneste fara discernamant intreg poporul roman, care ii considera pe francezi, cei mai buni prieteni. Ca unii dintre noi (profesori, medici, functionari publici) am ajuns ca niste cersetori, este adevarat, dar vom ajunge sa imploram mila, aici beneficiarilor muncii noastre si nu in Franta. Deja medicii le spun pacientilor: va rugam sa va aduceti mancare de acasa, seringi si medicamente, aici nu mai avem nimic!

S'il vous plait monsieur ... eleve!




Dati click pe fluturas pentru o mai mare acuratete!


Inainte de toate, vreau sa va recomand articolul bunului meu prieten Dan Fugulin scris pe blogul sau http://www.recunoastere.blogspot.com/ Se numeste "Simple calcule" si se refera la obida pe care un profesor o resimte, la sfarsitul unei luni, cand, pe baza fluturasului, vede cat pret se pune pe munca lui!
Am scris de curand (se poate gasi un pic mai jos) un articol numit "Cel mai iubit dintre pamanteni". Faceam referire acolo la acea categorie de oameni pe care ii numeam "don quijotisti", acei nebuni frumosi care se sacrifica la scoala pentru acei copii, tot mai putini din nefericire, care mai vor sa invete, considerand invatatura singura lor sansa in viata. Nu banuiam atunci cat pret se pune pe munca unui astfel de om! Azi, ca si colegul meu, ridicandu-mi fluturasul, am vazut cu stupoare, ca pretul pe care statul il pune pentru o ora de munca de-a mea cu 30 de elevi este de 9, 15 lei. Astfel, pentru fiecare elev caruia ii predau, pe care incerc sa-l invat ceva sau pentru cei mai sceptici, pe care macar il pazesc, primesc 30 de bani pe ora. M-am simtit foarte umilit, imi venea sa plang, sa lovesc, sa sparg ceva. Eu niciodata n-am dat unui cersetor atat de putini bani!
Acum 15 ani am fost pe un santier arheologic la Poienesti-Vaslui, centrul culturii bastarnice Poienesti-Lucasevka. Un coleg de-al meu (ajuns azi mare arheolog), fiul unui arheolog celebru, spunea ca in momentul in care tatal sau l-a sfatuit sa mearga in cercetare, i-a raspuns ca acolo salariile sunt mizerabile si ca nu poate trai decent cu banii primiti! Raspunsul tatalui sau a fost stupefiant pentru noi toti: "Ce-ti trebuie tie trai decent?" Tatal sau incuraja martirajul pentru o cauza nobila. Mai tarziu am fost si eu de acord cu acest lucru. Cineva trebuie sa faca si aceasta munca de suflet, sa se sacrifice, sa dea tot ce are stiind ca va primi atat de putin, (macar in aceasta viata), dar niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa ma simt atat de umilit, de murdarit, de mic, de NIMIC.
De curand am prezentat elevilor la cursul de Istoria holocaustului, acel show de prost gust din Franta, in care un dobitoc, incins peste mijloc cu o fusta inflorata, le arata spectatorilor SALUTUL ROMANESC. Aplecat in fata cu mana intinsa si figura trista rostea: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR". Le spuneam elevilor ce jicnitoare poate fi aceasta generalizare pentru noi toti, oameni cinstiti, care suntem catalogati drept cersetori datorita activitatii unui grup restrans de concetateni.
Comedianul ala avea insa dreptate! In curand, cei mai multi dintre noi profesorii, a caror sursa de venit este doar cei 9,15 lei pe care ii primim ora de ora (nu-i vait pe cei care fac play-back in clasa ca sa-i "haiduceasca" pe copii acasa) vom ajunge sa stam cu mana intinsa de foame la elevi pentru maruntisul pe care-l primesc la shaorma si pe care de multe ori ei il resping si vom rosti, umili: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR ... ELEVE!

joi, 30 septembrie 2010

Cel mai iubit dintre pamanteni

Cunoasteti probabil celebra carte a lui Marin Preda, care, dupa unii, i-ar fi adus si sfarsitul! Povestea unui destin caruia soarta ii e tot timpul potrivnica, iar putinele momente de de liniste, nu reprezinta decat odihna pentru noi confruntari.
Articolul meu cauta sa identifice, care ar fi "cei mai iubiti dintre pamanteni" acum, dar nu in sens ironic/autoironic ci la modul concret: care sunt valorile cele mai pretuite de societate, modelele cele mai acceptate, mentorii cei mai cautati, etc.
Demersul meu mi se pare justificat mai ales de faptul ca, profesor fiind si deci, lucrand cu oameni, imi propun ora de ora sa patrund in mintea elevilor, in sufletul lor, sa stiu ce-i doare, ce-i framanta, ce-i bucura si care sfat sau gest ar fi cel mai potrivit pentru fiecare caz in parte.
Multa vreme am crezut ca adevaratul model este cel care-si pune sufletul pe tava, care este sincer, care denota o concordanta perfecta intre ceea ce spune si ceea ce face, care se erijeaza in luptator, nu atat pentru drepturile proprii, cat mai ales pentru cele colective, ale maselor largi. Incep sa ma indoiesc de acest "adevar". In primul rand si daca ar fi adevarat acest rationament, profesorii (oamenii, in general) care se comporta astfel sunt din ce in ce mai rari, mai putini, reprezinta molecule disparate, nu pot creea o masa critica. Elevul aude foarte rar aceste voci si infinit mai des pe cele contrare, asa ca tentatia de a-i asculta pe ceilalti e mult mai mare. In al doilea rand, cei pe care ii vedeam eu drept modele adevarate, par tot mai mult niste neadaptati, niste nebuni exaltati, un fel de Don Quijote, care alearga dupa cai-verzi pe pereti, in loc sa se ocupe de realitatea imediata. In al treilea rand, si poate cel mai important "don quijotisti" sunt niste oameni modesti finaciar, cu o viata sociala anosta, care nu fac obiectul tabloidelor. Ei traiesc din salariul propriu, amputat de guvern cu 25%, folosesc doar transportul in comun sau o masina romaneasca "de epoca" si, ce e si mai grav, se casatoresc din dragoste, nu din interes. Ma gandesc acum la Alexandru Andries, marele profesor de arhitectura si folk-ist care nu foloseste telefonul mobil!!! Modelul celalalt, mult mai gustat de public, este cel al omului de succes, al speculantului, cel care in orice situatie "se descurca", care scoate bani si din piatra seaca, care ar calca in picioare inclusiv propriul cadavru, daca aceasta contorsiune i-ar putea aduce un profit.
Acesti baieti destepti sunt tot mai multi pe piata si isi fac loc, cu coatele, inclusiv in invatamant. Sunt cei care considera elevul o vaca numai buna de muls, care inventeaza intrebari stupide, incuietoare, la care nimeni nu va raspunde vreodata, cu scopul de a-i convinge pe elevi (si pe parintii lor bineinteles), cat de putin stiu si cata nevoie au de o "pregatire suplimentara". Elevul trebuie sa invete drumul catre casa "mentorului" mai bine decat pe cel spre toaleta proprie. Odata capturat, elevul nu mai are scapare si e momit tot timpul cu diverse tentatii, profitabile pentru "desavarsirea sa spirituala", dar mai ales pentru bunastarea profesorului: culegeri, caiete de lucru, manuale suplimentare, etc. In prostia mea, credeam pana acum ceva timp ca acest model e unul jalnic, desgustator, urat de elevi, care insa nu pot riposta din teama. Pe zi ce trece sunt tot mai convins ca astfel de modele prind cel mai bine, ca elevul chiar daca la nivelul constient sufera, in subconstient e fascinat de aceste personaje, pe care le vad puternice, indraznete, pline de initiativa, lipsite de emotii, temeri si mai ales de grija zilei de maine. Imi spunea unul mai demult ca lui ii plac manelistii fiindca stiu sa faca bani, bani multi. Aceasta apetenta pentru bani, suplinea si lipsa vocii, a manierelor, a originalitatii. Au bani, deci sunt perfecti. Cel care stie sa fure ouale de sub closca, fara ca aceasta sa caraie, e hotul perfect, demn de respectul unanim.
In afara de cele doua categorii (fraierii care vor sa faca o lume mai buna si desteptii care vor sa faca una mai ... profitabila) mai exista si ... baietii cuminti. sunt cei care "stau in banca lor", "nu se baga", "nici usturoi nu au mancat, nici gura nu le miroase". Ei sunt spectatorii , by-stand-erii, care cred ca nefacand nimic, nici nu gresesc, deci nu pot fi judecati. Cand ceilalti le cer votul, mai degraba se pozitioneaza in tabara profitorilor, decat in cea a idealistilor, fie pentru ca de la primii poate mai pica ceva care sa le rasplateasca obedienta, fie doar pentru ca astia sunt mai numerosi, mai puternici, si ce interes ar avea sa se puna rau cu mai marii zilei?
Imi vine in minte o icoana pe care am vazut-o pe catapeteasma Sf Altar din biserica de la Tiganesti-Topoloveni. E acolo "pastorul cel milostiv", cel care duce in spate un miel care nu mai poate merge singur. Pastorii de azi isi jupoaie turma si oile ii iubesc pentru asta. Cei care inca mai cara cate-o mioara obosita in spate sunt niste nebuni de care si-aia de pe umeri râde!