miercuri, 2 februarie 2011

Vocatia esecului

Am avut de multe ori sentimentul ca am pornit pe un drum gresit, un drum infundat prin de asperitati si ocolisuri. Un drum care imi ofera pe parcurs anumite satisfactii, sperante ca in sfarsit de data asta voi reusi sa ajung la liman, dar ma trezesc din nou intr-o situatie fara iesire si trebuie sa ma opresc si s-o iau de la capat, cu noi temeri si noi asteptari...si asta mereu, mereu, mereu... Ca sa fiu mai explicit am sa dau un exemplu dintr-un film (fiindca tot mi se recomanda in ultimul timp filme). Se numeste "Life is wonderful" si e regizat de Frank Capra. Filmul, vechi de decenii bune, prezinta povestea unui tip care toata viata se pune in slujba celorlati amanandu-si sau reprimandu-si hobby-urile, sentimentele, aspiratiile. Fara a avea vreo clipa pretentia ca ma ridic la alura personajului, incerc doar sa-mi zugravesc un portret, al unui om care, orice ar intreprinde e automat sortit esecului.
Nu dau vina pe nimeni pentru aceste insuccese. Nu spun ca cineva imi provoaca in mod deliberat raul, ca mi s-au facut farmece, sau ca zodia mea e una nepotrivita. Nici macar ca platesc greselile parintilor, asa cum Ion al Glanetasului isi acuza obarsia pentru ca nu putea ajunge le inima Floricai. Nu, singurul vinovat sunt eu! Eu pentru  ca aleg intotdeauna extrem de prost (meseria, locul de munca, anumiti prieteni, anumite proiecte, etc), pentru ca poate ca anumite actiuni sunt corecte, dar nu am rabdare sa duc drumul pana la capat, mi se pare prea greu, prea lung si atunci abandonez si rezultatul devine automat negativ sau (si sunt tot mai des convins de acest lucru) imi platesc prin aceste chinuri propriile pacate. Gresesc din ce in ce mai des si mai tare:fata de cei din jur, fata de mine chiar, dar mai ales fata de Dumnezeu. Aceste greseli se contabilizeaza si din cand in cand vine "scadenta". Aceasta "scadenta", pedeapsa pe care o primesc si care ma doare extrem de rau este moartea tuturor planurile mele.
Mi-am asumat tot timpul aceste pedepse, pentru ca stiu ca le merit si ca eu mi le-am provocat. Ma doare insa ca nu ma invat niciodata minte, ca nu fac ceea ce imi promit mereu, adica sa duc o viata morala si corecta si care, cu siguranta, mi-ar aduce si satisfactiile mult asteptate. Ma doare si mai tare ca prostiile mele (si automat, prabusirea proiectelor) ii afecteaza si pe ceilalti, pe cei care merg alaturi de mine, pe cei care investesc in mine. De exemplu, in cazul cu accidentul, eram singur, mi-am facut rau mie, acum daca initiez ceva in care sunt implicati elevii mei, la care tin cel mai mult, si eu o comit din nou, atunci acel "ceva" cade aducand si suferinta elevilor care nu au nicio vina in chestia asta.  Practic vina mea inseamna esecul colectiv.
Anul trecut am inceput un proiect cu clasa pe care o conduc. Un proiect pe care l-am considerat ambitios si plin de satisfactii, daca aveam taria sa-l ducem pana la capat. Am luat o clasa de mijloc, cu posibilitati maretiale reduse, cu multi elevi timorati, egocentrici, sau lipsiti de viziune, fara vreun ideal inalt prestabilit. Am vrut sa creez un colectiv sudat, in care sa domine increderea, prietenia, empatia, altruismul. Mi-am propus sa-i invat sa fie demni, sa se lupte pentru drepturile lor, sa nu se lase calcati in picioare, sa aiba initiativa, respect de sine si fata de ceilalti. Am dorit sa induc o emulatie, o sete de cunoastere, o stare de competitie plina de fair-play. I-am sfatuit sa ignore "modele" din jur, sfaturile interesate ale unor "prieteni" si sa asculte cat mai des vocea constiintei. M-am bucurat la sfarsitul acestui semestru, impreuna cu elevii mei ca am 10 medii peste 9, in conditiile in care la sfarsitul clasei a 9-a erau doar trei in aceasta categorie. Cu toate astea, bucuria succesului a fost umbrita de un nou esec: o eleva a renuntat la scoala si un altul pare a merge pe acelasi drum! De multe ori am fost tentat, in astfel de situatii, sa-i acuz pe ceilalti ca refuza sa priceapa mesajul meu, sa lupte alaturi de mine, sa ajute la ridicarea colectivului.
Azi sunt tot mai des tentat sa-mi asum integral aceste nereusite. Am aspirat prosteste, ca intotdeauna, la aerul rarefiat al culmilor inalte, refuzand sa accept ca locul meu e mult mai jos, in mlastina pe care singur mi-am sapat-o!

miercuri, 26 ianuarie 2011

Optimism incurabil

Mi-am propus pentru acest an sa fiu extrem de optimist. Am hotarat ca trebuie sa-mi fac o mie de planuri si ca voi avea grija sa le finalizez pe toate. In primul rand, vreau sa-mi schimb masina. Asta a intrat deja in al treilea cincinal, asa ca si-a facut stagiul. Vreau o masina straina, nu foarte scumpa, pe la vreo 8000 de euro. N-am niciun ban pus deoparte, dar ma descoperit secretul reusitei. Mai zilele trecute imi spunea un prieten ca sunt unii colegi de-ai nostri din Pitesti care nu au mai trecut pe la scoala de un an de zile si fac bani garla din meditatii. Am auzit ca sunt unii si pe aici care scot pe luna mii de euro "ca popa", asa ca reteta e sigura. Ma duc la scoala, scot vreo 20 de elevi in fatza ( am uitat sa zic: trebuie neaparat sa fiu imbracat la costum, ca sa par mai dur!), ii intreb niste idiotzenii de pe la coada manualului si le dau cate un doi la fiecare, ca avertisment! Daca nu sunt cautat de parinti in 24 de ore "pentru lamuriri", ora urmatoare reiau operatiunea pana da roade! Pana la urma, victimele inteleg mesajul si vin cu ganduri "de pace". E ca la gripa: daca stranuti de doua ori, n-astepti sa-ti curga mucii, treci pe nurofen!
Chestia asta vreau s-o fac la fiecare clasa! Daca adun 30 de subiecti pe saptamana (desi tanjesc la mai multi), asta inseamna 900 de lei, fix salariul meu de acum. Pai stau bine: de cand imi doaream sa vina salariul saptamanal? In plus ala pe care mi-l da statul pe 12 ale lunii ar fi ca un bonus, o premiere, tocmai bun sa fac plinul si sa-mi iau cate un cauciuc, de iarna evident, la noua masina.
Daca totul merge conform planului, va trebui sa ma extind. Am pus ochii pe garsoniera de sub mine care e nelocuita si o transform in sala de curs. Fac si vestiare cu dusuri, sa nu plece elevul transpirat sau plin de creta! Pun si un automat de cafea si fac contract cu o firma de catering sa ne-aduca sandwich-uri, evident pentru extra-money. Am de gand sa lucrez cu mai multe serii pe zi, asa ca, pentru cei care asteapta la rand, am sa pun pe hol niste fotolii d-alea de masaj cu fise, cum am vazut eu la mall. Tare, nu? Am de gand sa brevetez ideea, nu cred ca a mai mers nimeni atat de departe!
Treaba e ca faza cu meditatiile merge doar pe timpul scolii, asa ca pe vara s-ar putea sa-mi scada bugetul. Nu va speriati, exista si aici remedii (ca pentru orice gripa, asa cum am spus mai sus). Las vreo doua duzini de corigenti (din aia care n-au priceput mesajul) si ii trec in toamna in schimbul unor sacosi bine ganisite cu produse de sezon: whiskey, cafea, un parfum "dă firmă", etc.
Contrar asteptarilor, toate aceste apucaturi nu-mi vor afecta imaginea, ba dimpotriva, o vor imbunatati! Chiar din "clientii" mei vor fi multi care vor exclama cu profunda convingere: "adevarat de tot profu' asta, ne-a facut ca la nufăru' !"

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Post-scriptum la .... post-mortem

Cam la un an si jumatate de la intamplarea cu accidentul, ma aflam in Franta. Nu eram intr-o pasa foarte buna, asa ca mi-au navalit in minte momentele din 2006. Intr-un moment de inspiratie, am scris o poezie, incercand sa-mi inchipui un potential sfarsit.
Nu am pretentii de talent literar, nici macar prozodic, asa ca nu consider aceste versuri  valoroase din puncte de vedere poetic. Totusi tin la aceasta poezie, pe care o consider un fel de testament personal.

                                                        În arşiţa morţii


                                                                                           de Daniel Serafimescu






1. În mine mai arde o mică scânteie

Destinul şi-arată o ultimă faţă

De-acum mă aşteaptă Câmpii Alizee

Sau doar suferinţă în veşnica viaţă.

 
2. Sunt slab! Şi cu-n strop de credinţă

Încerc să-nfirip o palidă cruce.

Memoria-mi saltă la ce-am fost fiinţă,

Iar seva din mine se duce, se duce…



3. Cei dragi mă jelesc cu lacrimi ascunse

Şi-mi spun vorbe dulci să-mi aduc-alinarea

Dar ştiu că doar azi mă vor pune pe buze

Iar mâine, tiptil, va pătrunde uitarea.



4. Respir tot mai greu şi încerc o şoptire

Dar ei mă opresc şi-mi prelungesc somnul.

Vroiam doar iertare să cer, izbăvire.

Să fiu mai senin la-ntâlnirea cu Domnul.



5. Acum s-a sfârşit … Şi chinul dispare.

Duhoarea din mine îmi pare departe.

Pe mână m-atinge arzând, lumânare.

Un preot citeşte şoptit dintr-o carte.



6. Trecutul întreg îmi revine în minte

Pe-un drum de lumină pătrund cu tărie.

O rază a pacii de mână, mă prinde

Şi sufletu-mi zboară spre veşnicie.





                                                                                         6 aug. 2007


Amintiri "post-mortem"- part. II

La spital mi-au aplicat 3 copci la cap foarte repede astfel ca am reusit sa ma intorc cu ambulanta acasa (se fapt la petrecere). Ideea e ca ei nu stiau nimic de mine, de unde am dedus ca am stat ceva timp inconstient in  masina, iar la intoarcerea lor de la Primarie, eu inca nu fusesem scos, altfel af fi observat vanzoleala acolo.
Saracii, au lasat balta tot si au stat mai mult cu mine. Pe masura ce se apropia dimineata imi faceam tot mai multe griji, de fapt aceleasi, dar inflamate exponential: care va fi reactia alor mei, a proprietarului masinii, etc etc.
Pe la 9 dimineata am mers la politie, am semnat procesul verbal si m-am intors sa vad ce fac cu masina. Aceasta arata groaznic: partea stanga era lovita ff tare din izbitura cu pomul. Toata lumea se mira cum am scapat numai cu atat mai ales ca daunele erau doar pe partea cu volanul, deci pe locul unde statusem eu. Am reusit s-o duc la cineva in curte, unde urma sa stea o zi doua pana trecea perioada cu sarbatorile. Proprietarul si parintii ma sunau in disperare si intr-un final a trebuit sa le raspund. Culmea ca tipul de la care o luasem trebuia sa ajunga la Bucuresti urgent, asa ca spre a-i mai domoli furia (care a fost enorma, nu va spun), a trebuit sa-i angajez un taxi. Parintii au suportat destul de bine socul, bucurandu-se ca am scapat cu viata.
Prima lectie care am primit-o in toata aceasta perioada este ca nu trebuie niciodata sa pui la indoiala prietenia unor oameni. De multe ori noi spunem: "da, imi e prieten, dar daca as da de vreun necaz, nici nu m-ar mai cunoaste". Ei bine, eu am spus asa si Dumnezeu chiar mi-a dat acest necaz sa vad de fapt ca am foarte multi prieteni: tipul cu nunta m-a ajutat enorm, la demontat, la transport, mi-a fost sprijin moral. Ma duceam ff des pe la el si ma incuraja. Si au mai fost si altii... Cosmarul a durat luni bune. Nu aveam bani sa fac ca reparatiile sa mearga mai repede, asa ca a trebuit sa suport chiar amenintari cu moartea din partea individului pagubit.
Totusi exista o vorba: "Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti suporta". Astfel, pe langa prietenii numerosi si minunati pe care i-am redescoperit, am obtinut o bursa de studii pe problematica holocaustului la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, insemnand cateva saptamani de training-uri cu profesori romani si straini si o vizita de documentare la Memorialul holocaustului de la Auschwitz (Polonia). In mai cand ma aflam la Cluj, am primit vestea ca am  fost admis si la Institutul de la Yad-Vashem (Ierusalim).
Pana atunci am reusit sa repar masina, s-o vopsesc s-o echipez. Arata mult mai bine decat mi-o daduse proprietarul. Scarbit de amenintarile lui am decis sa fac o treaba buna, chiar daca m-a costat mult mai mult decat facea de fapt. Stiam ca daca acum voi trisa, putea urma o lectie mult mai dura, poate chiar fatala.
Am acceptat chiar sa-i facem inspectia tehnica la un service autorizat ca sa se convinga clar ca totul e in regula. Am ignorat asa-zisele sfaturi ale unor persoane care ma invatau sa nu-i repar nimic, sa ma dea in judecata si alte d-astea....
Stiam ca lectia pe care am primit-o a reprezentat atat o pedeapsa pentru pacatele adunate pana atunci, dar si un semn, un semn ca e timpul sa schimb ceva in viata mea, sa fac mai mult si mai bine. Accidentul cu pricina m-a schimbat profund. Acum il pot considera o binecuvantare.  Faptul ca puteam sa mor si m-am ales cu o simpla  zgaraietura, m-a facut sa-mi dau seama cat de usor e sa inchei conturile. Eu n-am simtit nimic in acel moment. Ma gandesc la cei care mor: multi sunt senini, in momentul ala nu mai simt nimic, chiar daca au zacut luni in sir de cancer! Moartea vine ca o eliberare. Daca pana atunci avusesem destule temeri despre moarte, ca disparitie fizica, acum aceasta frica disparuse. In schimb aparuse o alta cu mult mai puternica: cum iesim din aceasta viata, cum ne incheiem aceste conturi, pe plus sau pe minus. Cum vom pasi dincolo? Senini, pentru ca avem "tema facuta" pentru ca am dus o existenta model, sau infricosati, pentru mizerile din trecutul nostru care ne bantuie?
Ma consider de multe ori fericit ca am putut vedea aceste lucruri, acesta alternativa. Ma doare insa ca uit destul de des ce-am invatat atunci si continui pacatuind, sa adun multe bile negre.

joi, 30 decembrie 2010

Amintiri "post-mortem"- part. I

Inainte de toate, vreau sa-mi cer scuze pentru absenta indelungata, de pe blog, dar problemele si lipsa de inspiratie m-au tinut in expectativa. In al doilea rand, vreau sa urez tuturor elevilor, colegilor si prietenilor mei multa liniste, sanatate si fericire in noul an.
Articolul de azi se leaga tocmai de acest moment, inceputul unui nou an, si se refera la un fapt real, petrecut fix acum cinci ani cand era sa-mi pierd viata intr-un accident de masina. De aceea l-am si numit "amintiri post-mortem", pentru ca eu consider intamplarea cu pricina ca pe o a doua sansa, a doua viata pe care am primit-o!
Am ales sa evoc acele evenimente nu doar pentru ca acum este un moment aniversar/comemorativ si mai ales pentru faptul ca intamplarea teribila prin care am trecut trebuia sa insemne o lectie usturatoare, care sa ma faca mai bun, mai demn, mai implicat... Cat am invatat din aceasta lectie, ramane sa judecati voi cititorii mei, dar mai ales, va judeca Cel care mi-a dat aceasta lectie si sansa totodata. Eu vreau s-o spun cu durere: PREA PUTIN!
Povestea incepe undeva in dupa-amiaza zilei de 31 decembrie, cand ca tot romanul simandicos, ma pregateam de Revelion. De obicei aceasta noapte o serbez simplu, fara fast, fiind mai degraba un moment in care bifez un nou an din viata mea care se scurge (deci in niciun caz un motiv de bucurie). In acea noapte insa urma sa fie cu totul special: doi buni prieteni ai mei Elena si Ionut, urmau sa se casatoreasca civil. Nu era un gest formal cum il fac multe cupluri care isi iau acel certificat de casatorie valabil 24 de ore. Pentru ei chiar urma sa fie un act pentru eternitate. Pentru mine insa...
Pe atunci nu aveam masina proprie si deoarece planuiam ca in timpul petrecerii sa dau o fuga pana acasa sa-i salut pe ai mei, am zis ca n-ar fi rau sa imprumut o masina, de la un vecin, pe care il stiam destul de amabil (il servise de cateva ori si pe cumnatul meu). Zis si facut. Tipul s-a dovedit intr-adevar amabil, mi-a dat masina si totul mergea conform asteptarilor. Seara am mers la petrecere si la 12 noaptea, toata lumea s-a imbarcat sa mearga la primarie unde urma sa se oficieze casatoria. am profitat de moment si am trecut pe acasa sa-i salut pe ai mei, dupa care m-am indreptat si eu spre oras (actiunea se desfasura la Tiganesti).
De la casa "mirilor" am mers exact 1km, fara a apasa prea tare pe acceleratie. Am prins o portiune de mazga, masina a inceput sa patineze, m-am speriat, am tras de volat, masina s-a rasucit in loc si....
M-am trezit pe sosea, cu multa lume in jur. Nu mi-aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase. La cap in partea stanga sineam un prosop, iar pe costum eram plin se sange. Am privit in jur si am vazut casele luminate de instalatiile electrice de sezon. Asta m-a facut sa inteleg cam in ce perioada a anului eram. A venit politia, ambulanta... Am plecat spre Spitalul Judetean. Pe drum, lucrurile au inceput sa se limpezeasca in mintea mea. Mi-am dat seama ca in drum spre primarie facusem un accident. Nu stima cat de grav, nu vazusem foarte bine masina. Sentimentele erau amestecate: cum va afecta acest accident petrecerea de la care plecasem, cum vor primi vestea ai mei, dar mai ales, care va fi reactia proprietarului masinii...

vineri, 19 noiembrie 2010

Demenţa cotidiană

In fiecare dimineata ma trezesc obosit si lipsit de cea mai mica perspectiva. Deschid televizorul, mereu pe acelasi post sparand ca a cazut guvernul  sau ca Boc ne-a mai largit un pic Funeriu de la gat! Peisajul e neschimbat: politisti corupti (cred ca si militieni de acum 30 de ani ar fi scarbiti), copii lasati sa moara prin maternitati, batrani epuizati pe la cozi dupa un kil de faina, Varciu, care se tot re-insoara si re-divorteaza!
Vomit! Greata imi taie pofta de mancare si-mi aduce economii la buget (in sfarsit, o veste buna). Cred ca o sa dau drumul pe stiri si la pranz si inca o data seara, pentru ca pachetul de unt din frigider sa ma tina vesnic sau, in cel mai rau caz, sa impartasesc soarta magarului lui Nastratin Hogea.
Ma limitez la un dus cu apa călâie si sapun de casa ( mai am un pic de sampon, dar il pastrez pentru sarbatori).
Ma imbrac in pripa si o iau la fuga pe scari ca nu cumva sa inceapa elevii ora fara mine. In parcare, ma asteapta masina nepornita de o saptamana. Prefer s-o las acolo decat sa ma fac de cacao ca data trecuta cand un vecin amabil m-a miluit cu o litra de benzina, sa pot ajunge la peco.
Pe drum, imi imaginez scoala curata, proaspata, surazatoare, cu elevii cuminti, repetand inca o data lectia la materia preferata. Cam de la 300 de metri distanta, imi revin la realitate. Strazile freamata de chiulangii, tufisurile fumega de la tigarile poştite, injuraturile se tin lant. Din masinile de fiţe, incalecate pe trotuar si spatiile verzi, rasuna un potpuriu de manele.
Pe alee, cainii aliniati, dau voiosi din coada. Ei sunt cei mai fideli "elevi" ai scolii. Poti face apelul de-a fir-n par sunt toti de dimineata pana seara, 36 de saptamani, cat se preda.
Intru la ore. Cojile de seminte, peretii murdari si cocoloasele de hartie care n-au nimerit cosul reprezinta un decor absolut indispensabil. Elevii prezenti, contabilizeaza in scarba un nou tip insipid care vine sa-i dispere cu hectare de informatie pe care n-au de gand sa le utilizeze vreodata. Cativa intarziati, puţind  a tutun si mestecand kebab, se scuza, trecandu-si maneca peste gura.
Ma gandesc foarte serios ca multi dintre ei au devenit bulimici si ca acest apetit gastric, il optureaza definitiv pe cel intelectual.
In pauze, la libraria de peste drum, cateva fete trag "la xerox" foi smulse din caiet, la scara de 50%.
La o clasa, niste baieti cu initiativa, imi propun sa organizam o excursie. Mainile imi coboara instantaneu in buzunare, dar nu se lovesc decat de cheile de la casa si ceva scame. Cer o amanare, macar un mileniu, pana vom trai cu adevarat bine!
Dupa ore, am un impuls sa trec pe la supermarchet sa-mi reimprospatez proviziile de unt si margarina. Ma cabrez... pachetul din frigider expira abia poimaine! Ce rost are sa arunc banii pe fereastra? Poate dau coltul intre timp si ramane neconsumat!
Decid sa ma plimb pe strada, dar cantecul strident al maţelor ma rusineaza si ma impinge spre casa. Imi fac un ceai si il garnisesc cu cei doi covrigi uscati ramasi de la Focul de Sumedru.
Dau drumul la Tv si caut un post mai acatarii. Pe canalele de stiri aflu ca Dinamo e in faliment, iar Unirea Urziceni va juca la anul cu FC Arges in B. Pe posturile muzicale niste afoni fac play-back pe hit-uri ultimul zbierat. Imi vine sa sparg televizorul, dar ma gandesc ca e ultimul bun pe care l-as putea vinde ca sa platesc lumina. La OTV aflu ca in sfarsit au gasit-o pe Elodia. De fapt, doar craniul...astept 5 ore dezvaluiri senzationale. Aflu la final ca va trebui sa suport si urmatoarele 164 de editii cat dureaza testul ADN ca sa se dea verdictul. Il inchid si imi promit ca n-o sa mai cumpar in veci baterii de telecomanda.
Ma culc cu speranta ca maine fluturasul de salariu va fi din specia "Coada randunicii" si nu o molie nenorocita ca acum.

duminică, 7 noiembrie 2010

Kassay românul

Am scris odata, legat de moartea Madalinei Manole un articol despre priveghi, despre stilul patetic al românului faţă de un cadavru şi despre totala lipsă de consideraţie faţă de omul viu, activ. Am văzut această stare si azi la inmormantarea lui Adrian Paunescu. Zeci de mii de oameni au "salutat" sicriul si au insotit mortul la groapa. Ma intreb, ca si in cazul Madalinei, cati dintre acestia i-au citit cartile, au ascultat muzica ce insotea versurile sale, cati au dat din greseala pe un canal in care se difuza ceva cu/despre Adrian Paunescu si a ramas acolo pana la sfarsit. Probabil infinit mai putini decat cei care in aceste zile s-au afisat in cortegiu.
Cred ca multi au venit pentru spectacol (in definitiv, n-ai ocazia foarte des in viata sa ieI parte la un astfel de eveniment, fie el extrem de dureros), altii din simtire, altii din plictiseala (n-aveau ce face acasa) si indraznesc sa sper ca foarte multi din remuscare. Acestia sunt cei care o viata intreaga isi bat joc de tot, iau in deradere orice munca "pe bune" orice sentiment sincer, orice atitudine demna, iar atunci cand cei ironizati nu mai sunt, vin si rememoreaza "frumoasa prietenie" cu defunctul.
Ma uit la multi dintre elevii mei: vin la scoala dintr-o inertie, pur si simplu ii aduc pasii aici, le-a intrat in reflex, e ca fumatul. Stiu ca nu le face bine, dar nici nu se pot lasa. De fapt ei nici nu fumeaza ca lumea, doar pufaie. Strica si tigarile si plamanii! Ma trezesc de multe ori ca nu pot inchega un dialog. Imi dau seama ca multi ii prefera asa: muţi si  lipsiti de initiativa. Ii intrebam pe unii cum comunica ei in familie, cu iubita, cu cei din jur. Se uita la mine, pierduti. De ce sa vorbeasca? Cu familia e de preferat sa vorbeasca puţin spre deloc si doar atunci cand au nevoie de bani. Cu cei din  jur dialogul se reduce la onomatopee, tipete si urlete monosilabice. Imi zice unul ca pe fetele de azi nu mai trebuie sa le vrajesti, ca daca ai o masina bengoasa,  vin singure, direct la tinta. In  conditiile astea, vorbitul va deveni o activitate inutila, obositoare, de prost gust si, in orice caz, suversiva. De fapt stiti foarte bine cat de rau sunt vazuti cei care "vorbesc cam mult".
Revin la aspectul cu dezinteresul pentru scoala, cu "pufaitul" orelor si, in general, cu "pufaitul" vietii. Dupa ce perioada de scoala "moare", ei sunt cei mai fideli bocitori, ei formeaza cotegiul si tot ei umplu mesele la parastasuri. Ca sa fiu mai explicit, ma refer la cei care chiulesc 12 ani, injura orele si profesorii, nu vad rostul niciunei activitati, dar dupa ce calvarul se termina, se gudura zilnic pe langa zidurile scolii, tremura in frig si ploaie si nu-i mai urnesti nici cu politia.
Zilele trecute, stateam cu un prieten, dupa ore pe scari la Pati-bar, dezbatand "chestiunile arzatoare la ordinea zilei", cand vin doi guvizi cu un BMW, il parcheaza la 2 metri de noi, dau manelele "in blana" si coboara din masina, sa se faca vizibili. Urletele din beregata lui Guţă, Salam, Peste, ori alta vietate marina, m-au enervat la culme si le-am strigat alora sa opreasca pick-up-ul. Bombanind, s-au conformat. Dupa vreo 10 minute, in care n-a  picat nimic in plasa, au vrut sa plece, dar au constatat cu stupoare ca le "murise" bateria (un alt deces nefericit). Fusesem razbunat.
De ce n-or fi stat ei la scoala, la vremea lor, la caldura si lumina, si in compania a suficiente fete, dacat sa vina acum, sa tremure de frig si sa se umple de penibil? Raspunsul ar fi ca si in cazul admiratiei postume pentru Paunescu: C-AŞA-I ROMÂNUL!