vineri, 19 noiembrie 2010

Demenţa cotidiană

In fiecare dimineata ma trezesc obosit si lipsit de cea mai mica perspectiva. Deschid televizorul, mereu pe acelasi post sparand ca a cazut guvernul  sau ca Boc ne-a mai largit un pic Funeriu de la gat! Peisajul e neschimbat: politisti corupti (cred ca si militieni de acum 30 de ani ar fi scarbiti), copii lasati sa moara prin maternitati, batrani epuizati pe la cozi dupa un kil de faina, Varciu, care se tot re-insoara si re-divorteaza!
Vomit! Greata imi taie pofta de mancare si-mi aduce economii la buget (in sfarsit, o veste buna). Cred ca o sa dau drumul pe stiri si la pranz si inca o data seara, pentru ca pachetul de unt din frigider sa ma tina vesnic sau, in cel mai rau caz, sa impartasesc soarta magarului lui Nastratin Hogea.
Ma limitez la un dus cu apa călâie si sapun de casa ( mai am un pic de sampon, dar il pastrez pentru sarbatori).
Ma imbrac in pripa si o iau la fuga pe scari ca nu cumva sa inceapa elevii ora fara mine. In parcare, ma asteapta masina nepornita de o saptamana. Prefer s-o las acolo decat sa ma fac de cacao ca data trecuta cand un vecin amabil m-a miluit cu o litra de benzina, sa pot ajunge la peco.
Pe drum, imi imaginez scoala curata, proaspata, surazatoare, cu elevii cuminti, repetand inca o data lectia la materia preferata. Cam de la 300 de metri distanta, imi revin la realitate. Strazile freamata de chiulangii, tufisurile fumega de la tigarile poştite, injuraturile se tin lant. Din masinile de fiţe, incalecate pe trotuar si spatiile verzi, rasuna un potpuriu de manele.
Pe alee, cainii aliniati, dau voiosi din coada. Ei sunt cei mai fideli "elevi" ai scolii. Poti face apelul de-a fir-n par sunt toti de dimineata pana seara, 36 de saptamani, cat se preda.
Intru la ore. Cojile de seminte, peretii murdari si cocoloasele de hartie care n-au nimerit cosul reprezinta un decor absolut indispensabil. Elevii prezenti, contabilizeaza in scarba un nou tip insipid care vine sa-i dispere cu hectare de informatie pe care n-au de gand sa le utilizeze vreodata. Cativa intarziati, puţind  a tutun si mestecand kebab, se scuza, trecandu-si maneca peste gura.
Ma gandesc foarte serios ca multi dintre ei au devenit bulimici si ca acest apetit gastric, il optureaza definitiv pe cel intelectual.
In pauze, la libraria de peste drum, cateva fete trag "la xerox" foi smulse din caiet, la scara de 50%.
La o clasa, niste baieti cu initiativa, imi propun sa organizam o excursie. Mainile imi coboara instantaneu in buzunare, dar nu se lovesc decat de cheile de la casa si ceva scame. Cer o amanare, macar un mileniu, pana vom trai cu adevarat bine!
Dupa ore, am un impuls sa trec pe la supermarchet sa-mi reimprospatez proviziile de unt si margarina. Ma cabrez... pachetul din frigider expira abia poimaine! Ce rost are sa arunc banii pe fereastra? Poate dau coltul intre timp si ramane neconsumat!
Decid sa ma plimb pe strada, dar cantecul strident al maţelor ma rusineaza si ma impinge spre casa. Imi fac un ceai si il garnisesc cu cei doi covrigi uscati ramasi de la Focul de Sumedru.
Dau drumul la Tv si caut un post mai acatarii. Pe canalele de stiri aflu ca Dinamo e in faliment, iar Unirea Urziceni va juca la anul cu FC Arges in B. Pe posturile muzicale niste afoni fac play-back pe hit-uri ultimul zbierat. Imi vine sa sparg televizorul, dar ma gandesc ca e ultimul bun pe care l-as putea vinde ca sa platesc lumina. La OTV aflu ca in sfarsit au gasit-o pe Elodia. De fapt, doar craniul...astept 5 ore dezvaluiri senzationale. Aflu la final ca va trebui sa suport si urmatoarele 164 de editii cat dureaza testul ADN ca sa se dea verdictul. Il inchid si imi promit ca n-o sa mai cumpar in veci baterii de telecomanda.
Ma culc cu speranta ca maine fluturasul de salariu va fi din specia "Coada randunicii" si nu o molie nenorocita ca acum.

duminică, 7 noiembrie 2010

Kassay românul

Am scris odata, legat de moartea Madalinei Manole un articol despre priveghi, despre stilul patetic al românului faţă de un cadavru şi despre totala lipsă de consideraţie faţă de omul viu, activ. Am văzut această stare si azi la inmormantarea lui Adrian Paunescu. Zeci de mii de oameni au "salutat" sicriul si au insotit mortul la groapa. Ma intreb, ca si in cazul Madalinei, cati dintre acestia i-au citit cartile, au ascultat muzica ce insotea versurile sale, cati au dat din greseala pe un canal in care se difuza ceva cu/despre Adrian Paunescu si a ramas acolo pana la sfarsit. Probabil infinit mai putini decat cei care in aceste zile s-au afisat in cortegiu.
Cred ca multi au venit pentru spectacol (in definitiv, n-ai ocazia foarte des in viata sa ieI parte la un astfel de eveniment, fie el extrem de dureros), altii din simtire, altii din plictiseala (n-aveau ce face acasa) si indraznesc sa sper ca foarte multi din remuscare. Acestia sunt cei care o viata intreaga isi bat joc de tot, iau in deradere orice munca "pe bune" orice sentiment sincer, orice atitudine demna, iar atunci cand cei ironizati nu mai sunt, vin si rememoreaza "frumoasa prietenie" cu defunctul.
Ma uit la multi dintre elevii mei: vin la scoala dintr-o inertie, pur si simplu ii aduc pasii aici, le-a intrat in reflex, e ca fumatul. Stiu ca nu le face bine, dar nici nu se pot lasa. De fapt ei nici nu fumeaza ca lumea, doar pufaie. Strica si tigarile si plamanii! Ma trezesc de multe ori ca nu pot inchega un dialog. Imi dau seama ca multi ii prefera asa: muţi si  lipsiti de initiativa. Ii intrebam pe unii cum comunica ei in familie, cu iubita, cu cei din jur. Se uita la mine, pierduti. De ce sa vorbeasca? Cu familia e de preferat sa vorbeasca puţin spre deloc si doar atunci cand au nevoie de bani. Cu cei din  jur dialogul se reduce la onomatopee, tipete si urlete monosilabice. Imi zice unul ca pe fetele de azi nu mai trebuie sa le vrajesti, ca daca ai o masina bengoasa,  vin singure, direct la tinta. In  conditiile astea, vorbitul va deveni o activitate inutila, obositoare, de prost gust si, in orice caz, suversiva. De fapt stiti foarte bine cat de rau sunt vazuti cei care "vorbesc cam mult".
Revin la aspectul cu dezinteresul pentru scoala, cu "pufaitul" orelor si, in general, cu "pufaitul" vietii. Dupa ce perioada de scoala "moare", ei sunt cei mai fideli bocitori, ei formeaza cotegiul si tot ei umplu mesele la parastasuri. Ca sa fiu mai explicit, ma refer la cei care chiulesc 12 ani, injura orele si profesorii, nu vad rostul niciunei activitati, dar dupa ce calvarul se termina, se gudura zilnic pe langa zidurile scolii, tremura in frig si ploaie si nu-i mai urnesti nici cu politia.
Zilele trecute, stateam cu un prieten, dupa ore pe scari la Pati-bar, dezbatand "chestiunile arzatoare la ordinea zilei", cand vin doi guvizi cu un BMW, il parcheaza la 2 metri de noi, dau manelele "in blana" si coboara din masina, sa se faca vizibili. Urletele din beregata lui Guţă, Salam, Peste, ori alta vietate marina, m-au enervat la culme si le-am strigat alora sa opreasca pick-up-ul. Bombanind, s-au conformat. Dupa vreo 10 minute, in care n-a  picat nimic in plasa, au vrut sa plece, dar au constatat cu stupoare ca le "murise" bateria (un alt deces nefericit). Fusesem razbunat.
De ce n-or fi stat ei la scoala, la vremea lor, la caldura si lumina, si in compania a suficiente fete, dacat sa vina acum, sa tremure de frig si sa se umple de penibil? Raspunsul ar fi ca si in cazul admiratiei postume pentru Paunescu: C-AŞA-I ROMÂNUL!

miercuri, 27 octombrie 2010

Filosoful de tren

Am sa continui azi demersul meu de a identifica/evidentia tipurile de impostori cu scopul declarat mai demult, acela de a demasca falsele modele care tind, tot mai mult si mai des, sa devina mentori de nezdruncinat.
Cand eram student, faceam naveta cu trenul personal si, de cele mai multe ori, companionii mei erau muncitori, betivi, cersetori, cei mai multi blatisti care faceau drumul de la Bucuresti la Gaesti, sa zicem, pentru maxim 2 lei. De cele mai multe ori eu si colegii mei nu luam seama la fauna din jur decat preventiv, ca sa evitam "disparitia" bagajului, altfel pastram distanta, ba chiar ii respectam pentru ca, in definitiv, trenul era al lor, iar noi, platitorii de bun simt, eram de fapt intrusi. Controlorii (nasii, cum le spuneam noi) erau vizibil scarbiti la vederea biletelor intinse de noi cu "aroganta" si se inseninau subit cand vreun nene cu "jumatea" in mana ii aborda conspirativ si familiar: "shefu', ia d-aici! E bine?" Si ii strecurau maruntisul printre degetele butucanoase.
In tot acest peisaj sinistru apareau din cand in cand niste personaje ponosite, dar corect imbracate (costum, cravata, eventual basca) ce captau imediat atentia printr-un discurs patetic si sforaitor. Se adresau tot timpul cu "domnule" ceea ce pe amaratii aia bine machitii, ii incanta la culme. Povestile incepeau cu radiografia situatiei actuale (pentru vremurile acelea, evident) si dupa cateva fraze coborau in istorie, evocand marile evenimente la care ei luasera parte si pe care le descriau cu lux de amanunt. De obicei, aceste povesti erau simple fictiuni, doar baza de portine era reala, dar auditoriul fascinat zburda pe campiile imaginatiei sorbindu-l din priviri pe povestitor. Ca sa fiu mai explicit am sa apelez la un exemplu fictiv: Sa zicem ca eu m-apuc sa povestesc unora despre "holera din Haiti", ce-i drept un subiect real. Dau cateva date concrete, palpabile, folosesc o droaie de neologisme, ca sa-i ametesc pe idioti si, dupa ce i-am hipnotizat total, o iau de-a dreptul pe aratura. Faptul ca primele informatii au fost 100% reale, ii va face pe cei care constituie publicul meu sa nu conteste o iota din ce aberez eu acolo! Bun, dar sa revenim la mioarele noastre. Tipul cu pricina, filosoful de tren cum l-am numit eu (si nu numai) insira la idiotenii iar aia stateau cu gura cascata sorbindu-i fiecare onomatopee si, din cand in cand dand din cap aprobator: "asa e domnule, imi aduc aminte perfect, are dreptate dansul, am auzit cu urechile mele la radio". Vazand cat succes are, filosoful condimenta basmul cu noi scorneli pe care aia le inghiteau pe nemestecate. E foarte posibil ca unii dintre "distinsii ascultatori" sa fi avut pe parcursul expunerii oarece dubii, dar neavand argumente solide si gandindu-se ca majoritatea covarsitoare e captata in totalitate de orator, inghiteau galusca si mergeau mai departe.
Intr-o astfel de situatie, in care un nene d-asta "cita din memorie" povesti de adormit copiii despre Antonescu, un coleg de-al meu din Pitesti, nemai suportand tampeniile auzite, s-a ridicat si i-a strigat aluia ca ca distorsioneaza istoria, ca faptele expuse nu s-au petrecut in niciun caz asa. Filosoful a avut un moment de recul (nu se astepta ca cineva sa-l infrunte tocmai cand se apropia de deznotamant), dar impreganandu-l pe colegul meu cu flegma, i-a replicat: cum iti permiti bai tu sa ma contrazici pe mine? Ai trait tu pe vremurile alea? Colegul raspunde: Nu, dar sunt student la istorie! "Nenea" se avanta mai vartos: ce facultate, ba, aia e facultate  ce faceti voi acum? Acolitii sar si ei in ajutorul "magistrului": nu ti-e ba rusine sa-i zici unui om batran ca minte? La care colegul meu are o replica geniala, dar demna de un mediu academic nu de o gasca de semidocti: domnilor, daca numai dansul poate vorbi despre Antonescu, pentru ca a trait pe vremurile alea, inseamna ca despre Stefan cel Mare nu putem vorbi niciunul pentru ca nimeni nu l-a prins in viata!
Ma uit adesea la elevii mei. Multi se comporta asemenea publicului domnului filosof. Ei trateaza profesorul dupa atitudine, tzoale, mirosul de parfum raspandit in eter sau masina postata in parcare. Daca detine aceste "calitati" vorbitorul poate perora orice, nimeni nu-l contrazice, ba mai mult, toti il urmeaza! Daca in schimb, profesorul e bine informat si intentionat, dar modest imbracat si slab cotat de "critica", nimeni nu da doi bani pe el, intocmai ca pe bunul meu coleg de facultate si de...suferinta.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Moartea Desdemonei

Subiectul pe care il abordez acum, ma urmareste de multa vreme, sa zicem cam din momentul in care eu si alti cativa colegi nebuni am decis sa facem greva, incercand prin acest gest (si alaturi de colegi din alte scoli) preintampinarea aplicarii reducerii de salariu. Cunoasteti rezultatul, am si scris un articol despre asta. Acolo deplangeam lipsa de coeziune a breslei profesorilor, dezinteresul pentru propria cauza si viata. Ma intrebam cum ar putea niste oameni, care nu sunt in stare sa se revolte atunci cand cineva le ia un sfert din salariu, sa se lupte pentru drepturile altora, de exemplu ale elevilor.
Ma tot uitam zilele astea la cazul acelei invatatoare din Caracal. Se afla in greva foamei de doua luni! Dumnezeu a intarit-o sa reziste atat. Ma uitam la ea ce senina e: ca dupa un post prelungit, tinut cu mare credinta. Spunea ca e dispusa chiar la sacrificiul suprem! O astfel de persoana care accepta martirajul refuzand sa se lase calcata in picioare reprezinta exact profilul care ii lipseste poporului nostru. Un om care se lupta pana la ultima suflare si daca in loc de victorie primeste moartea, cel putin o face demn, cu fruntea sus, cu constiinta intacta.
Cati dintre noi am fi dispusi sa aratam solidaritate cu aceasta femeie minunata? Sa facem macar o zi de greva foamei? Sa protestam macar o data pentru fata de ceea ce e abject in viata noastra? Ma uit la televizor cum trimit unii mesaje de compasiune si solidaritate, dar la serviciul lor nu pierd nicio ocazie de a mai pupa in dos conducerea sau de a mai slavi regimul.
Ma adesam zilele trecute unor elevi de-ai mei inerti si resemnati ca ciobanul mioritic. Imi spuneau ca ei nu fac nimic pentru ca altcineva mai de sus nu da tonul. E ca si cum la revolutie, toata lumea ar fi asteptat ca Ceausescu sa dea semnalul revoltei! I-am intrebat cum se simt atunci cand isi trimit parintii la scoala sa le rezolve o problema si aia se intorc rusinati si cu coada intre picioare ca n-au facut nimic fiindca n-au fost in stare sa pledeze cauza pentru care s-au dus si s-au lasat coplesiti de "personalitatea" interlocutorului. Sau cum se simt atunci cand au teme de facut si parintii le spun mereu si mereu ca nu se pricep, ca "pe vremea mea nu se faceau d-astea", ascunzand poate, prin acest sablon chiulurile sau dezinteresul lor pentru scoala! I-am intrebat daca astfel de parinti vor sa fie pentru copiii lor? Cei mai multi au ridicat din umeri. Unul a raspuns, zambind: eeei, lasati ca ne revenim noi. Cam greu, dupa o viata de stat in tribuna, sa cobori in teren la 30 de ani si sa mai ai si pretentia de a deveni Pele!
Pentru a fi mai explicit, le-am povestit ceva din Shakespeare, mai exact "Othelo". M-am canalizat pe profilul Desdemonei si le-am spus ca a sfarsit sufocata cu perna, fara a scoate niciun sunet. Ideea este ca tot mai multi dintre noi riscam sa traim si sa murim asa, tacuti si anonimi. Inghitim orice mizerie, fara nici cea mai mica urma de revolta, suntem loviti, dar consideram nedemn sa tipam sau sa ne aparam si asta pentru ca ne lipseste educatia si demnitatea. Arabii aveau o vorba: un caine viu e mai presus decat un leu mort! (Am mai scris chestia asta) adica supravietuitorul de tip vierme, care traieste pe sub pamant, devorand cadavre, e superior eroului care se stinge prematur pentru "cauza altora" (doamna Anghel, de exemplu). Nenorocirea e ca tot mai multi dintre noi fac din aceasta zicala un crez de viata si prefera o existenta searbada, sfarsita in tacere si anonimat, in locul unui trai "viu", implicat si militant.

luni, 18 octombrie 2010

O tempora... part. II

Anul urmator am revenit la elevii mei care ma primiseara cu atata ardoare, cu gandul de a nu-i mai parasi pana la absolvire. Eram constient ca pentru asta va trebui sa ma titularizez, sa nu mai stau la mana arbitrariului si a unor inspectori sensibili la consistenta sacosei si, cu prima ocazie am realizat si acest lucru. A mai trebuit insa sa defilez un an pe la Mioveni (singurul loc unde gasisem post vacant) dar ce mai conta? Aveam alt statut si nimeni nu ma mai putea ameninta ca "Daca nu ma port frumos, la anul nu mai pup suplinire".
Gandul imi revenea periodic la acei copii de clasa a sasea si la dragostea lor exprimata liber, fara teama de a-i jigni pe ceilalti profi. Imi doream sa mai am parte de astfel de situatii, dar pentru asta trebuia sa se realizeze doua conditii: 1) sa muncesc la fel de mult si acu aceeasi daruire pentru ca orele mele sa fie identificate de elevi ca ceva foarte diferit, dar si foarte atractiv; 2) elevii mei elevii mei sa aiba capacitatea de intelegere a mesajului meu, dar si curajul de a-si arata atasamentul (exact ca in cazul aratat anterior).
Niciodata nu m-am mai intalnit insa cu o astfel de experienta. Au mai fost stari apropiate, de exemplu in 2008, cand unii au vrut sa-mi scoata cursul de Istoria holocaustului si au provocat un scandal cu ecouri internationale. Atunci am vrut sa plec din scoala, insa mai multi elevi si parinti m-au sunat si mi-au cerut sa raman. Imi vin in minte vorbele unei mamici dintr-o familie de alta confesiune decat cea majoritara, care imi spunea ca eu sunt singurul lor punct de sprijin in acest oras ostil si strain. Nu am pretins o noua demonstratie publica (nu mi-am scos niciodata elevii la bataie pentru problemele mele), dar eram constient ca nici nu s-ar mai fi putut realiza. Si asta fiindca una dintre cele doua conditii sau poate ca amandoua nu mai erau valabile.
Nu vreau sa par total lipsit de modestie, dar inclin sa cred ca, mai degraba, a doua. In ultimii ani am tot mai des sentimentul ca elevilor mei le lipseste capacitatea de intelegere a mesajului sau, si mai rau, cea de a reactiona. In timpul fiecarei ore imi privesc atent elevii. Vad foarte clar cine e 100% conectat la ora si cine nu. Din cei atenti ma gandesc: cati oare pricep? Din cei care pricep, cati vor fi in stare sa puna in practica ceea ce au priceput? Raspunsul este: PUTZINI TOT MAI PUTZINI.  E ca in PILDA SEMANATORULUI. O parte din samanta cade in drum si o mananca pasarile, alta cade in maracini si desi rasare, creste stramb sau planta se sufoca, nu da rod, iar a treia parte cade pe teren fertil si produce efecte. La mine parca tot mai multa e pe drum si-n maracini! E foarte posibil ca si eu sa-mi fi piedut indemanarea. Sa nu mai distribui informatia cu acelasi randament. Sau e posibil ca mintea si sufletul elevilor mei sa fie tot mai aride, mai intelenite, mai greu de patruns, de transformat. Asa cum si mie mi se pare absurd sa realizez o recolta bogata cu 9,15 lei, probabil si lor li se pare insuficienta pentru a se dezvolta o hrana spirituala in cuantum de 9,15 lei. Oricine ar fi vinovatul, importante sunt consecintele: roadele muncii mele sunt din ce in ce mai putine, iar ele la randul lor, nu mai sunt capabile sa produca alte roade! Putinii elevi care pricep ceva sunt inerti civic, considera inutila orice implicare, orice actiune, orice initiativa. To mai des aud expresii de genul: si ce rezolv daca ma bag, si ce folos daca invat, prostii au mai mult noroc, prefer sa stau in banca mea si sa-mi vad de ale mele, etc, etc, etc. Ma gandesc la cei de atunci si ma uit la cei de acum. Oare ce a distrus atat de repede un mecanism care functiona atat de bine? Oare ce ii facea pe acei elevi sa reactioneze spontan la o emotie, iar cei de azi nici impinsi de la spate nu s-ar ridica? Mi-e greu sa gasesc un raspuns si ma tem ca daca-l gasesc, angrenajul e ireparabil!

vineri, 15 octombrie 2010

O tempora...

Ultimele articole pe care le-am scris, despre mizeria pe care o resimt ca profesor, m-au facut sa ma gandesc mai atent la drumul pe care merg, la menirea pe care o am (sau cel putin asa cred).
In viata fiecarui om exista anumite momente de cotitura, in care trebuie sa iei niste decizii radicale, decizii care te vor marca pentru tot restul vietii in bine sau in rau: cand iti alegi liceul, facultatea pe care vreo sa o urmezi, cand te casatoresti sau cand iti schimbi locul de munca. De la o varsta incolo, practic singura alegere pe care trebuie sa o faci este cea privind locul de munca, deoarece primele doua s-au epuizat, iar la a treia nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios!
Desi in ultima perioada m-am plans de conditiile materiale, de interesul sistemului (elevi, parinti, profesori, guvernanti) pentru educatie, de starea de epuizare energetica pe care o resimt tot mai des, totusi inca nu am renuntat, considerand ca am o datorie morala fata de elevii mei, ca as fi considerat un dezertor plecand.
Desi pana acum viata mi-a oferit mai multe semne si motive de a pleca, le-am ignorat continuu, sperand intr-o minune. In liceu, undeva rpin clasa a 11-a, profesorul de matematica ne-a intrebat: unde vreti sa mergeti dupa liceu? Am spus: la Bucuresti, la Facultatea de istorie! A fost socat. Eram la clasa de matematica-fizica. Eu eram mandru ca sunt singurul care alege o cariera din afara ariei curriculare de baza a clasei. Unchiul meu, profesor de istorie, a incercat la randul lui sa ma indrepte spre altceva, argumentand cu mizeria, in primul rand salariala, din aceasta bransa. Am ignorat orice sfat, inclusiv al mamei mele care imi sugera la aleg dreptul! Ma gandeam: ehehe, sa intru eu, sa termin si, in patru ani situatia se va imbunatati, cu siguranta! Cat sa mai dureze? Era prin '93. Au trecut 17 ani de atunci, cu sperantele presarate din loc in loc, ca un miraj. Cand esti gata sa-l atingi se volatilizeaza, materializandu-se 10 km mai incolo. Si iar o iei de la capat, tot mereu. Au fost si momente in care am crezut ca ating acest miraj sau poate chiar l-am atins? Undeva prin 1999-2000, dupa ce fusesem repartizat la Negresti, am trecut intr-o zi pe la Generala 1, unde predasem anul anterior unor copii de clasa a 5-a. Am intrat umil, pe poarta din spate, ca un elev cu tema nefacuta, stiind ca azi nu mai scapa, i se infunda! Cand am intrat in scoala, elevii tocmai ieseau in pauza, printre ei si cei pe care-i educasem eu, acum in clasa a 6-a. Cand m-au vazut, s-au napustit inapoi in salile din care iesisera, strigand in gura mare: Băăăăăăă, a venit domnul Serafimescuuuuuu! M-am trezit dintr-o data inconjurat de zeci de elevi, purtat pe brate, aproape sufocat. Mergeam spre cancelarie, dar intr-un dans haotic. Fostii mei colegi, profesorii, au auzit balamucul ce se iscase si au iesit pe hol. Cand am intrat in cancelarie, era rumoare! Privirile lor erau mai degraba reci, dezaprobatoare. Aflau dintr-o data, ca imparateasa din Alba ca Zapada ca nu ei sunt cei mai buni si mai frumosi din tara. O colega chiar a iesit din cancelarie (aia tipau in continuare la usa, imi scandau numele) si i-a bagat la clase cu de-a sila. apoi, s-a intors triumfalista, ranjind: "Gata, te-am scapat de ei, poti pleca!" A fost marele meu moment de glorie, vorbele ei sau privirile lor nu ma puteau atinge. Atitudinea copiilor mi-a dat energie sa mai continui cativa ani.
Va urma...

luni, 11 octombrie 2010

le salut roumain!

Acest asa zis comediant francez (in fapt, un mare dobitoc) prezinta in fata unui public imbecilizat "salutul romanesc", in fapt o implorare a bunavointei pentru un biet cersetor. Culpa acestui "teleast" este ca jicneste fara discernamant intreg poporul roman, care ii considera pe francezi, cei mai buni prieteni. Ca unii dintre noi (profesori, medici, functionari publici) am ajuns ca niste cersetori, este adevarat, dar vom ajunge sa imploram mila, aici beneficiarilor muncii noastre si nu in Franta. Deja medicii le spun pacientilor: va rugam sa va aduceti mancare de acasa, seringi si medicamente, aici nu mai avem nimic!