Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. II

Pentru partea a doua a confesiunii mele legate de jegul din sistemul de invatamant, as dori sa va pun mai inainte in tema cu niste evenimente intamplate anul trecut in preajma examenului de bacalaureat din timpul protestului profesorilor. Cazul a fost amplu prezentat de catre colegul si prietenul meu prof. Dan Fugulin  pe blogul personal, asa ca nu fac altceva decat sa  va directionez catre art respectiv:

http://www.recunoastere.blogspot.com/2010/06/cronica-ultimei-greve.html

Dupa faza cu greva, noi cei implicati "pe bune" si la vedere am ramas convinsi ca inversunarea noastra nu va ramane nesanctionata atat de catre mai marii invatamantului argesean cat si de catre reprezentantii lor la conducerea liceului. Daca in cazul meu si al altora sanctiunile se puteau ridica in cel mai rau caz la a ne trasfera caii de la bicicleta la tricicleta (noi fiind titulari), problema se punea cu totul altfel in situatia suplinitorilor frondori. Acestia urmau sa fie sanctionati in primavara, cand trebuia sa li se constituie catedra pentru anul scolar urmator. Cu putina "bunavointa", ei ar fi fost lasati sub norma si asa liceul scapa de "elementele declasate si rau intentionate".
Unul dintre cei care deranjau teribil era proful de filosofie si logica, suplinitor si participant la evenimentele din vara trecuta. Momentul prielnic pentru a i se aplica "corectia" s-a ivit pe la jumatatea lunii martie 2011, cand conform noii legi a invatamantului suplinitorii pe o catedra viabila, pe care o ocupau si in anul curent, isi puteau depune dosar de titularizare la secretariatul scolii si, prin decizia consiliului de administratie, se puteau titulariza. Desi colegul cu pricina indeplinea toate conditiile, ba mai mult decat atat, fiind si extrem de respectat si apreciat de elevi, conducerea liceului a decis ca e momentul sa-i respinga dosarul si astfel sa-l traga pe tusa. Spre ghinionul lor, in Consiliul de administratie s-au trezit cam singuri, restul membrilor fiind in favoarea petentului. Ca urmare, dosarul trebuia sa ajunga la inspectorat cu solutia de tituarizare. Domnii directori erau decisi sa mearga pana la capat pentru mazilirea opozantilor astfel ca au facut diligente pe la ISJ pentru ca cererea sa primeasca solutie negativa acolo, fapt ce s-a si intamplat.
Aceasta noua mizerie a provocat un nou val de proteste mai ales din partea elevilor. Ei au decis sa-si sustina profesorul prin strangerea unor semnaturi si trimiterea unei petitii conducerii Inspectoratului Scolar Judetean Arges (ISJ-Ag). Domnii directori au aflat de aceasta actiune si au infierat-o cu manie proletara. Si-au permis sa-i ameninte pe elevi ca prin petitia respectiva si-au semnat exmatricularea, i-au chemat pe "capii" actiunii in cabinet pentru ancheta, s-au facut presiuni, s-a cerut numele insitgatorului la revolta, etc.
Acest comportament de tip securist ne-a indignat profund, atat pe mine cat si pe alti colegi, unii dintre noi hotarand chiar ca e momentul sa parasim sistemul la sfarsitul acestui an scolar. Daca tot nu reusim sa facem nimic bun pentru elevii nostrii, macar sa ne retragem acum cat inca nu le facem rau! Elevii au decis organizarea unor actiuni de sustinere in favoarea mea de asta data cerand chiar concursul unor colegi profesori, care mai tarziu au negat cu vehementa orice implicare. Intre altele am aflat ca cei de-a 5-a si a 6-a doreau punerea in scena a unei dramatizari a copilariei mele, pe care ei si-o imaginau pe baza numeroaselor povesti de viata narate de mine. Actiunea nu a mai avut loc datorita altor amenintari si anchete din partea conducerii scolii.
Deja atmosfera era insuportabila...
Va urma...

PS. Pe 24 iunie s-a pronuntat sentinta in actiunea intentata de colegul meu Mihai Fugulin impotriva Inspectoratului Scolar Arges pentru respungerea dosarului de titularizare.Decizia ii este favorabila si ar trebui pusa in aplicare, asta daca ISJ nu ar cere recurs in termen de 15 zile. Sa speram ca decizia ramane definitiva.

Hey! Teachers! Leave them kids alone! - part. I

Cam cu 5 saptamani in urma, am luat decizia de a abandona definitiv sistemul de invatamant si de a ma indrepta spre un mediu mai salubru, mai linistit. Invatamantul romanesc a devenit un mare jeg, in care elevii, aidoma celor din videoclipul care mi-a inspirat titlul articolului de fata, sunt indobitociti, mutilati, chinuiti de profesori, in mod deliberat sau involuntar. Minti superioare sau modeste, copiii intra in scoala puri (ma refer la clasa I), cu o dorinta de afirmare, de a invata, de a nu ramane in urma. Ei au un respect pentru scoala, un cult pt d-na invatatoare. Isi asuma cu umilinta sanctiunile si cu demnitate sarcinile.
Pe masura ce timpul trece, aceste caractere se pervertesc. Evident ca la aceasta stare de fapt contribuie din plin familia si societatea, insa eu vreau sa vorbesc acum despre rolul nociv, tot mai nociv al scolii. Elevul invata sa-si falsifice notele in carnet, sa obtina o scutire pe un pachet de cafea, sa minta, sa copieze, toate acestea cu complicitatea profesorului naiv, absent si dezinteresat. Locul jocurilor frumoase si educative din curtea scolii este luat de noianul de injuraturi, batai, aluzii sexuale, pe care profesorii din nou nu le vad si nu le aud. In locul orelor placute, unde elevii numai ochi si urechi asculta plini de incantare si de respect explicatile pline de savoare si de inspiratie ale invatatoarei, te trezesti cu clase goale, anoste, cu elevi jucand carti sau chatuind pe telefon, mancand seminte si mestecand la guma. Profesorul ajunge la ora cu mare intarziere si odata intrat in clasa nu stie cum s-o dea la pace cu elevii sa nu predea sau sa plece cat mai curand. In toata aceasta mocirla ne miram de ce profesorii au ajuns sa nu mai fie respectati si ascultati de elevi. Ei nu mai sunt autoritatile de altadata, modelele, exemplele de viata. Ei sunt niste persoane marunte, care viermuiesc ca si altii in acest balegar, incercand sa gaseasca o pozitie mai buna, mai linistita, mai ferita de intemperii. Acesti minusculi "truditori" ai sistemului, nu pretind nimic si nu primesc nimic. Ei sunt masa de manevra din cancelarie, din consiliile pofesorale, din clasa, din curtea scolii. Elevul nu-l respecta, directorul nu-l respecta, societatea nu-l respecta, statul nu-l plateste.
Grupul viermuitorilor este masiv si compact. El tinde sa se extinda, in dauna unei categorii din ce in ce mai lovite, subrezite, atomizate: MISIONARII. Misionarii sunt in medie sub unul pe scoala! Ei sunt cei care fac din educatie o profesiune de credinta, un apostolat. Ei aduc bani de acasa, lucreaza suplimentar cu elevii, GRATIS, umbla modest imbracat, vorbesc simplu, fac orele cu sarg, cu pasiune. Ei sunt cei care nu dorm noptile pentru ca ii framanta mizeria societatii, pentru ca nu stiu motivul tristetii unui elev sau pentru ca n-au gasit rezolvarea unei probleme. Raspund tot timpul cand sunt chemati, sunt demni si onesti. Munca lor le aduce rezultate, insa rar si cu mari sacrificii, insa aceste rezultate sunt tinute in mod intentionat secrete de cei prezentati anterior (neinteresati de nimic), insa mai ales de categoria cea mai parsiva, subtire, influenta si fericita: PROFITORII.
Acestiase afla in varful piramidei scolii. Ar trebui sa fie jos, striviti de toti, de colegi, de conducere, de parinti si mai ales de elevi, insa in realitate, ei sunt favorizatii. Profitorii jupoaie pe oricine, oricand si oricum. Fara limite, scrupule, procese de constiinta. Ei mediteaza la japca, pretind si primesc "atentii", fac bani din referate, proiecte, corigente, examene. Ei cunosc pe toata lumea si trateaza cu toata lumea. Elevul "pregatit" de ei, acasa sau la scoala nu invata nimic, pentru ca altfel, ar exista riscul ca la un moment dat sa renunte la servicile lui! Elevul este tinut flamand si i se ofera cu picatura ca sa-si formeze reflexul conditionat. Profitorul se imbraca bine, are masina scumpa, ca deeh, doar ii da mana, este agresiv cu elevul si curtenitor cu sefii, dupa principiul "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot!"

..va urma!

DRAGOBETE

Am hotarat anul acesta sa le ajut pe fetele de la filo (10F) sa organizeze spectacolul de Dragobete. De obicei nu ma implic in astfel de manifestari pentru ca nu suport kitch-ul si dezmatul in care generatii intregi considera ca "se distreaza"! Am lucrat cot la cot pentru a pune pe hartie un spectacol deosebit care sa fie profund romanesc si sa nu semene nici cu Valentine's day, nici cu Balul Bobocilor, nici cu cine stie ce concurs de miss.
Va invit sa participati si va asigur ca va fi ceva pe cinste!
Nu vreau sa divulg acum intregul program, care va avea "sare si piper" din plin insa vreau sa va rog sa va implicati si voi, in realizarea unui top cu cele mai frumoase melodii de dragoste romanesti, care au fascinat generatiile de indragostiti in ultimii zeci de ani. In ordinea preferintelor voastre, piesele vor fi difuzate la spectacolul de vineri 25 febr. pe rand, in ordine descrescatoare, intre problele de concurs.
Clasamentul fiecaruia dintre voi (Topul vostru), il veti posta la rubrica de "comentarii" de sub acest articol.
Va doresc auditie placuta si "minte limpede"! Trebuie doar sa dati click pe piesa dorita pentru a o asculta! (sursa Trilulilu).
FLORIN CHILIAN - Zece
IRIS & FELICIA FILIP - De vei pleca
HOLOGRAF - Ochii tai
ILIE MICOLOV - Dragoste la prima vedere
MIRABELA DAUER - Te astept sa vii
PROCONSUL - Cerul
GHEORGHE GHEORGHIU - Unde dragoste nu e, nimic nu e
BERE GRATIS - Strazi albastre
HOLOGRAF - Sa nu-mi iei niciodata dragostea
LOREDANA GROZA - Buna seara, iubite!
PAULA SELING - Ploaie in luna lui Marte
VOLTAJ - N-ajunge...
SEMNAL M - Spune-mi cine esti
PROCONSUL - Mi-ai luat inima
HOLOGRAF - Ti-am dat un inel
VAMA VECHE - Epilog
MIHAELA MIHAI - De-ai fi tu salcie
TAXI - Cele doua cuvinte
VICTOR SOCACIU - Iubito, dragostea mea
ILEANA SIPOTEANU - Ce mult te-am iubit

Vocatia esecului

Am avut de multe ori sentimentul ca am pornit pe un drum gresit, un drum infundat prin de asperitati si ocolisuri. Un drum care imi ofera pe parcurs anumite satisfactii, sperante ca in sfarsit de data asta voi reusi sa ajung la liman, dar ma trezesc din nou intr-o situatie fara iesire si trebuie sa ma opresc si s-o iau de la capat, cu noi temeri si noi asteptari...si asta mereu, mereu, mereu... Ca sa fiu mai explicit am sa dau un exemplu dintr-un film (fiindca tot mi se recomanda in ultimul timp filme). Se numeste "Life is wonderful" si e regizat de Frank Capra. Filmul, vechi de decenii bune, prezinta povestea unui tip care toata viata se pune in slujba celorlati amanandu-si sau reprimandu-si hobby-urile, sentimentele, aspiratiile. Fara a avea vreo clipa pretentia ca ma ridic la alura personajului, incerc doar sa-mi zugravesc un portret, al unui om care, orice ar intreprinde e automat sortit esecului.
Nu dau vina pe nimeni pentru aceste insuccese. Nu spun ca cineva imi provoaca in mod deliberat raul, ca mi s-au facut farmece, sau ca zodia mea e una nepotrivita. Nici macar ca platesc greselile parintilor, asa cum Ion al Glanetasului isi acuza obarsia pentru ca nu putea ajunge le inima Floricai. Nu, singurul vinovat sunt eu! Eu pentru  ca aleg intotdeauna extrem de prost (meseria, locul de munca, anumiti prieteni, anumite proiecte, etc), pentru ca poate ca anumite actiuni sunt corecte, dar nu am rabdare sa duc drumul pana la capat, mi se pare prea greu, prea lung si atunci abandonez si rezultatul devine automat negativ sau (si sunt tot mai des convins de acest lucru) imi platesc prin aceste chinuri propriile pacate. Gresesc din ce in ce mai des si mai tare:fata de cei din jur, fata de mine chiar, dar mai ales fata de Dumnezeu. Aceste greseli se contabilizeaza si din cand in cand vine "scadenta". Aceasta "scadenta", pedeapsa pe care o primesc si care ma doare extrem de rau este moartea tuturor planurile mele.
Mi-am asumat tot timpul aceste pedepse, pentru ca stiu ca le merit si ca eu mi le-am provocat. Ma doare insa ca nu ma invat niciodata minte, ca nu fac ceea ce imi promit mereu, adica sa duc o viata morala si corecta si care, cu siguranta, mi-ar aduce si satisfactiile mult asteptate. Ma doare si mai tare ca prostiile mele (si automat, prabusirea proiectelor) ii afecteaza si pe ceilalti, pe cei care merg alaturi de mine, pe cei care investesc in mine. De exemplu, in cazul cu accidentul, eram singur, mi-am facut rau mie, acum daca initiez ceva in care sunt implicati elevii mei, la care tin cel mai mult, si eu o comit din nou, atunci acel "ceva" cade aducand si suferinta elevilor care nu au nicio vina in chestia asta.  Practic vina mea inseamna esecul colectiv.
Anul trecut am inceput un proiect cu clasa pe care o conduc. Un proiect pe care l-am considerat ambitios si plin de satisfactii, daca aveam taria sa-l ducem pana la capat. Am luat o clasa de mijloc, cu posibilitati maretiale reduse, cu multi elevi timorati, egocentrici, sau lipsiti de viziune, fara vreun ideal inalt prestabilit. Am vrut sa creez un colectiv sudat, in care sa domine increderea, prietenia, empatia, altruismul. Mi-am propus sa-i invat sa fie demni, sa se lupte pentru drepturile lor, sa nu se lase calcati in picioare, sa aiba initiativa, respect de sine si fata de ceilalti. Am dorit sa induc o emulatie, o sete de cunoastere, o stare de competitie plina de fair-play. I-am sfatuit sa ignore "modele" din jur, sfaturile interesate ale unor "prieteni" si sa asculte cat mai des vocea constiintei. M-am bucurat la sfarsitul acestui semestru, impreuna cu elevii mei ca am 10 medii peste 9, in conditiile in care la sfarsitul clasei a 9-a erau doar trei in aceasta categorie. Cu toate astea, bucuria succesului a fost umbrita de un nou esec: o eleva a renuntat la scoala si un altul pare a merge pe acelasi drum! De multe ori am fost tentat, in astfel de situatii, sa-i acuz pe ceilalti ca refuza sa priceapa mesajul meu, sa lupte alaturi de mine, sa ajute la ridicarea colectivului.
Azi sunt tot mai des tentat sa-mi asum integral aceste nereusite. Am aspirat prosteste, ca intotdeauna, la aerul rarefiat al culmilor inalte, refuzand sa accept ca locul meu e mult mai jos, in mlastina pe care singur mi-am sapat-o!

Optimism incurabil

Mi-am propus pentru acest an sa fiu extrem de optimist. Am hotarat ca trebuie sa-mi fac o mie de planuri si ca voi avea grija sa le finalizez pe toate. In primul rand, vreau sa-mi schimb masina. Asta a intrat deja in al treilea cincinal, asa ca si-a facut stagiul. Vreau o masina straina, nu foarte scumpa, pe la vreo 8000 de euro. N-am niciun ban pus deoparte, dar ma descoperit secretul reusitei. Mai zilele trecute imi spunea un prieten ca sunt unii colegi de-ai nostri din Pitesti care nu au mai trecut pe la scoala de un an de zile si fac bani garla din meditatii. Am auzit ca sunt unii si pe aici care scot pe luna mii de euro "ca popa", asa ca reteta e sigura. Ma duc la scoala, scot vreo 20 de elevi in fatza ( am uitat sa zic: trebuie neaparat sa fiu imbracat la costum, ca sa par mai dur!), ii intreb niste idiotzenii de pe la coada manualului si le dau cate un doi la fiecare, ca avertisment! Daca nu sunt cautat de parinti in 24 de ore "pentru lamuriri", ora urmatoare reiau operatiunea pana da roade! Pana la urma, victimele inteleg mesajul si vin cu ganduri "de pace". E ca la gripa: daca stranuti de doua ori, n-astepti sa-ti curga mucii, treci pe nurofen!
Chestia asta vreau s-o fac la fiecare clasa! Daca adun 30 de subiecti pe saptamana (desi tanjesc la mai multi), asta inseamna 900 de lei, fix salariul meu de acum. Pai stau bine: de cand imi doaream sa vina salariul saptamanal? In plus ala pe care mi-l da statul pe 12 ale lunii ar fi ca un bonus, o premiere, tocmai bun sa fac plinul si sa-mi iau cate un cauciuc, de iarna evident, la noua masina.
Daca totul merge conform planului, va trebui sa ma extind. Am pus ochii pe garsoniera de sub mine care e nelocuita si o transform in sala de curs. Fac si vestiare cu dusuri, sa nu plece elevul transpirat sau plin de creta! Pun si un automat de cafea si fac contract cu o firma de catering sa ne-aduca sandwich-uri, evident pentru extra-money. Am de gand sa lucrez cu mai multe serii pe zi, asa ca, pentru cei care asteapta la rand, am sa pun pe hol niste fotolii d-alea de masaj cu fise, cum am vazut eu la mall. Tare, nu? Am de gand sa brevetez ideea, nu cred ca a mai mers nimeni atat de departe!
Treaba e ca faza cu meditatiile merge doar pe timpul scolii, asa ca pe vara s-ar putea sa-mi scada bugetul. Nu va speriati, exista si aici remedii (ca pentru orice gripa, asa cum am spus mai sus). Las vreo doua duzini de corigenti (din aia care n-au priceput mesajul) si ii trec in toamna in schimbul unor sacosi bine ganisite cu produse de sezon: whiskey, cafea, un parfum "dă firmă", etc.
Contrar asteptarilor, toate aceste apucaturi nu-mi vor afecta imaginea, ba dimpotriva, o vor imbunatati! Chiar din "clientii" mei vor fi multi care vor exclama cu profunda convingere: "adevarat de tot profu' asta, ne-a facut ca la nufăru' !"

Post-scriptum la .... post-mortem

Cam la un an si jumatate de la intamplarea cu accidentul, ma aflam in Franta. Nu eram intr-o pasa foarte buna, asa ca mi-au navalit in minte momentele din 2006. Intr-un moment de inspiratie, am scris o poezie, incercand sa-mi inchipui un potential sfarsit.
Nu am pretentii de talent literar, nici macar prozodic, asa ca nu consider aceste versuri  valoroase din puncte de vedere poetic. Totusi tin la aceasta poezie, pe care o consider un fel de testament personal.

                                                        În arşiţa morţii


                                                                                           de Daniel Serafimescu






1. În mine mai arde o mică scânteie

Destinul şi-arată o ultimă faţă

De-acum mă aşteaptă Câmpii Alizee

Sau doar suferinţă în veşnica viaţă.

 2. Sunt slab! Şi cu-n strop de credinţă

Încerc să-nfirip o palidă cruce.

Memoria-mi saltă la ce-am fost fiinţă,

Iar seva din mine se duce, se duce…



3. Cei dragi mă jelesc cu lacrimi ascunse

Şi-mi spun vorbe dulci să-mi aduc-alinarea

Dar ştiu că doar azi mă vor pune pe buze

Iar mâine, tiptil, va pătrunde uitarea.



4. Respir tot mai greu şi încerc o şoptire

Dar ei mă opresc şi-mi prelungesc somnul.

Vroiam doar iertare să cer, izbăvire.

Să fiu mai senin la-ntâlnirea cu Domnul.



5. Acum s-a sfârşit … Şi chinul dispare.

Duhoarea din mine îmi pare departe.

Pe mână m-atinge arzând, lumânare.

Un preot citeşte şoptit dintr-o carte.



6. Trecutul întreg îmi revine în minte

Pe-un drum de lumină pătrund cu tărie.

O rază a pacii de mână, mă prinde

Şi sufletu-mi zboară spre veşnicie.





                                                                                         6 aug. 2007

Amintiri "post-mortem"- part. II

La spital mi-au aplicat 3 copci la cap foarte repede astfel ca am reusit sa ma intorc cu ambulanta acasa (se fapt la petrecere). Ideea e ca ei nu stiau nimic de mine, de unde am dedus ca am stat ceva timp inconstient in  masina, iar la intoarcerea lor de la Primarie, eu inca nu fusesem scos, altfel af fi observat vanzoleala acolo.
Saracii, au lasat balta tot si au stat mai mult cu mine. Pe masura ce se apropia dimineata imi faceam tot mai multe griji, de fapt aceleasi, dar inflamate exponential: care va fi reactia alor mei, a proprietarului masinii, etc etc.
Pe la 9 dimineata am mers la politie, am semnat procesul verbal si m-am intors sa vad ce fac cu masina. Aceasta arata groaznic: partea stanga era lovita ff tare din izbitura cu pomul. Toata lumea se mira cum am scapat numai cu atat mai ales ca daunele erau doar pe partea cu volanul, deci pe locul unde statusem eu. Am reusit s-o duc la cineva in curte, unde urma sa stea o zi doua pana trecea perioada cu sarbatorile. Proprietarul si parintii ma sunau in disperare si intr-un final a trebuit sa le raspund. Culmea ca tipul de la care o luasem trebuia sa ajunga la Bucuresti urgent, asa ca spre a-i mai domoli furia (care a fost enorma, nu va spun), a trebuit sa-i angajez un taxi. Parintii au suportat destul de bine socul, bucurandu-se ca am scapat cu viata.
Prima lectie care am primit-o in toata aceasta perioada este ca nu trebuie niciodata sa pui la indoiala prietenia unor oameni. De multe ori noi spunem: "da, imi e prieten, dar daca as da de vreun necaz, nici nu m-ar mai cunoaste". Ei bine, eu am spus asa si Dumnezeu chiar mi-a dat acest necaz sa vad de fapt ca am foarte multi prieteni: tipul cu nunta m-a ajutat enorm, la demontat, la transport, mi-a fost sprijin moral. Ma duceam ff des pe la el si ma incuraja. Si au mai fost si altii... Cosmarul a durat luni bune. Nu aveam bani sa fac ca reparatiile sa mearga mai repede, asa ca a trebuit sa suport chiar amenintari cu moartea din partea individului pagubit.
Totusi exista o vorba: "Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti suporta". Astfel, pe langa prietenii numerosi si minunati pe care i-am redescoperit, am obtinut o bursa de studii pe problematica holocaustului la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, insemnand cateva saptamani de training-uri cu profesori romani si straini si o vizita de documentare la Memorialul holocaustului de la Auschwitz (Polonia). In mai cand ma aflam la Cluj, am primit vestea ca am  fost admis si la Institutul de la Yad-Vashem (Ierusalim).
Pana atunci am reusit sa repar masina, s-o vopsesc s-o echipez. Arata mult mai bine decat mi-o daduse proprietarul. Scarbit de amenintarile lui am decis sa fac o treaba buna, chiar daca m-a costat mult mai mult decat facea de fapt. Stiam ca daca acum voi trisa, putea urma o lectie mult mai dura, poate chiar fatala.
Am acceptat chiar sa-i facem inspectia tehnica la un service autorizat ca sa se convinga clar ca totul e in regula. Am ignorat asa-zisele sfaturi ale unor persoane care ma invatau sa nu-i repar nimic, sa ma dea in judecata si alte d-astea....
Stiam ca lectia pe care am primit-o a reprezentat atat o pedeapsa pentru pacatele adunate pana atunci, dar si un semn, un semn ca e timpul sa schimb ceva in viata mea, sa fac mai mult si mai bine. Accidentul cu pricina m-a schimbat profund. Acum il pot considera o binecuvantare.  Faptul ca puteam sa mor si m-am ales cu o simpla  zgaraietura, m-a facut sa-mi dau seama cat de usor e sa inchei conturile. Eu n-am simtit nimic in acel moment. Ma gandesc la cei care mor: multi sunt senini, in momentul ala nu mai simt nimic, chiar daca au zacut luni in sir de cancer! Moartea vine ca o eliberare. Daca pana atunci avusesem destule temeri despre moarte, ca disparitie fizica, acum aceasta frica disparuse. In schimb aparuse o alta cu mult mai puternica: cum iesim din aceasta viata, cum ne incheiem aceste conturi, pe plus sau pe minus. Cum vom pasi dincolo? Senini, pentru ca avem "tema facuta" pentru ca am dus o existenta model, sau infricosati, pentru mizerile din trecutul nostru care ne bantuie?
Ma consider de multe ori fericit ca am putut vedea aceste lucruri, acesta alternativa. Ma doare insa ca uit destul de des ce-am invatat atunci si continui pacatuind, sa adun multe bile negre.