Vocatia esecului

Am avut de multe ori sentimentul ca am pornit pe un drum gresit, un drum infundat prin de asperitati si ocolisuri. Un drum care imi ofera pe parcurs anumite satisfactii, sperante ca in sfarsit de data asta voi reusi sa ajung la liman, dar ma trezesc din nou intr-o situatie fara iesire si trebuie sa ma opresc si s-o iau de la capat, cu noi temeri si noi asteptari...si asta mereu, mereu, mereu... Ca sa fiu mai explicit am sa dau un exemplu dintr-un film (fiindca tot mi se recomanda in ultimul timp filme). Se numeste "Life is wonderful" si e regizat de Frank Capra. Filmul, vechi de decenii bune, prezinta povestea unui tip care toata viata se pune in slujba celorlati amanandu-si sau reprimandu-si hobby-urile, sentimentele, aspiratiile. Fara a avea vreo clipa pretentia ca ma ridic la alura personajului, incerc doar sa-mi zugravesc un portret, al unui om care, orice ar intreprinde e automat sortit esecului.
Nu dau vina pe nimeni pentru aceste insuccese. Nu spun ca cineva imi provoaca in mod deliberat raul, ca mi s-au facut farmece, sau ca zodia mea e una nepotrivita. Nici macar ca platesc greselile parintilor, asa cum Ion al Glanetasului isi acuza obarsia pentru ca nu putea ajunge le inima Floricai. Nu, singurul vinovat sunt eu! Eu pentru  ca aleg intotdeauna extrem de prost (meseria, locul de munca, anumiti prieteni, anumite proiecte, etc), pentru ca poate ca anumite actiuni sunt corecte, dar nu am rabdare sa duc drumul pana la capat, mi se pare prea greu, prea lung si atunci abandonez si rezultatul devine automat negativ sau (si sunt tot mai des convins de acest lucru) imi platesc prin aceste chinuri propriile pacate. Gresesc din ce in ce mai des si mai tare:fata de cei din jur, fata de mine chiar, dar mai ales fata de Dumnezeu. Aceste greseli se contabilizeaza si din cand in cand vine "scadenta". Aceasta "scadenta", pedeapsa pe care o primesc si care ma doare extrem de rau este moartea tuturor planurile mele.
Mi-am asumat tot timpul aceste pedepse, pentru ca stiu ca le merit si ca eu mi le-am provocat. Ma doare insa ca nu ma invat niciodata minte, ca nu fac ceea ce imi promit mereu, adica sa duc o viata morala si corecta si care, cu siguranta, mi-ar aduce si satisfactiile mult asteptate. Ma doare si mai tare ca prostiile mele (si automat, prabusirea proiectelor) ii afecteaza si pe ceilalti, pe cei care merg alaturi de mine, pe cei care investesc in mine. De exemplu, in cazul cu accidentul, eram singur, mi-am facut rau mie, acum daca initiez ceva in care sunt implicati elevii mei, la care tin cel mai mult, si eu o comit din nou, atunci acel "ceva" cade aducand si suferinta elevilor care nu au nicio vina in chestia asta.  Practic vina mea inseamna esecul colectiv.
Anul trecut am inceput un proiect cu clasa pe care o conduc. Un proiect pe care l-am considerat ambitios si plin de satisfactii, daca aveam taria sa-l ducem pana la capat. Am luat o clasa de mijloc, cu posibilitati maretiale reduse, cu multi elevi timorati, egocentrici, sau lipsiti de viziune, fara vreun ideal inalt prestabilit. Am vrut sa creez un colectiv sudat, in care sa domine increderea, prietenia, empatia, altruismul. Mi-am propus sa-i invat sa fie demni, sa se lupte pentru drepturile lor, sa nu se lase calcati in picioare, sa aiba initiativa, respect de sine si fata de ceilalti. Am dorit sa induc o emulatie, o sete de cunoastere, o stare de competitie plina de fair-play. I-am sfatuit sa ignore "modele" din jur, sfaturile interesate ale unor "prieteni" si sa asculte cat mai des vocea constiintei. M-am bucurat la sfarsitul acestui semestru, impreuna cu elevii mei ca am 10 medii peste 9, in conditiile in care la sfarsitul clasei a 9-a erau doar trei in aceasta categorie. Cu toate astea, bucuria succesului a fost umbrita de un nou esec: o eleva a renuntat la scoala si un altul pare a merge pe acelasi drum! De multe ori am fost tentat, in astfel de situatii, sa-i acuz pe ceilalti ca refuza sa priceapa mesajul meu, sa lupte alaturi de mine, sa ajute la ridicarea colectivului.
Azi sunt tot mai des tentat sa-mi asum integral aceste nereusite. Am aspirat prosteste, ca intotdeauna, la aerul rarefiat al culmilor inalte, refuzand sa accept ca locul meu e mult mai jos, in mlastina pe care singur mi-am sapat-o!