Amintiri "post-mortem"- part. I

Inainte de toate, vreau sa-mi cer scuze pentru absenta indelungata, de pe blog, dar problemele si lipsa de inspiratie m-au tinut in expectativa. In al doilea rand, vreau sa urez tuturor elevilor, colegilor si prietenilor mei multa liniste, sanatate si fericire in noul an.
Articolul de azi se leaga tocmai de acest moment, inceputul unui nou an, si se refera la un fapt real, petrecut fix acum cinci ani cand era sa-mi pierd viata intr-un accident de masina. De aceea l-am si numit "amintiri post-mortem", pentru ca eu consider intamplarea cu pricina ca pe o a doua sansa, a doua viata pe care am primit-o!
Am ales sa evoc acele evenimente nu doar pentru ca acum este un moment aniversar/comemorativ si mai ales pentru faptul ca intamplarea teribila prin care am trecut trebuia sa insemne o lectie usturatoare, care sa ma faca mai bun, mai demn, mai implicat... Cat am invatat din aceasta lectie, ramane sa judecati voi cititorii mei, dar mai ales, va judeca Cel care mi-a dat aceasta lectie si sansa totodata. Eu vreau s-o spun cu durere: PREA PUTIN!
Povestea incepe undeva in dupa-amiaza zilei de 31 decembrie, cand ca tot romanul simandicos, ma pregateam de Revelion. De obicei aceasta noapte o serbez simplu, fara fast, fiind mai degraba un moment in care bifez un nou an din viata mea care se scurge (deci in niciun caz un motiv de bucurie). In acea noapte insa urma sa fie cu totul special: doi buni prieteni ai mei Elena si Ionut, urmau sa se casatoreasca civil. Nu era un gest formal cum il fac multe cupluri care isi iau acel certificat de casatorie valabil 24 de ore. Pentru ei chiar urma sa fie un act pentru eternitate. Pentru mine insa...
Pe atunci nu aveam masina proprie si deoarece planuiam ca in timpul petrecerii sa dau o fuga pana acasa sa-i salut pe ai mei, am zis ca n-ar fi rau sa imprumut o masina, de la un vecin, pe care il stiam destul de amabil (il servise de cateva ori si pe cumnatul meu). Zis si facut. Tipul s-a dovedit intr-adevar amabil, mi-a dat masina si totul mergea conform asteptarilor. Seara am mers la petrecere si la 12 noaptea, toata lumea s-a imbarcat sa mearga la primarie unde urma sa se oficieze casatoria. am profitat de moment si am trecut pe acasa sa-i salut pe ai mei, dupa care m-am indreptat si eu spre oras (actiunea se desfasura la Tiganesti).
De la casa "mirilor" am mers exact 1km, fara a apasa prea tare pe acceleratie. Am prins o portiune de mazga, masina a inceput sa patineze, m-am speriat, am tras de volat, masina s-a rasucit in loc si....
M-am trezit pe sosea, cu multa lume in jur. Nu mi-aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase. La cap in partea stanga sineam un prosop, iar pe costum eram plin se sange. Am privit in jur si am vazut casele luminate de instalatiile electrice de sezon. Asta m-a facut sa inteleg cam in ce perioada a anului eram. A venit politia, ambulanta... Am plecat spre Spitalul Judetean. Pe drum, lucrurile au inceput sa se limpezeasca in mintea mea. Mi-am dat seama ca in drum spre primarie facusem un accident. Nu stima cat de grav, nu vazusem foarte bine masina. Sentimentele erau amestecate: cum va afecta acest accident petrecerea de la care plecasem, cum vor primi vestea ai mei, dar mai ales, care va fi reactia proprietarului masinii...

Demenţa cotidiană

In fiecare dimineata ma trezesc obosit si lipsit de cea mai mica perspectiva. Deschid televizorul, mereu pe acelasi post sparand ca a cazut guvernul  sau ca Boc ne-a mai largit un pic Funeriu de la gat! Peisajul e neschimbat: politisti corupti (cred ca si militieni de acum 30 de ani ar fi scarbiti), copii lasati sa moara prin maternitati, batrani epuizati pe la cozi dupa un kil de faina, Varciu, care se tot re-insoara si re-divorteaza!
Vomit! Greata imi taie pofta de mancare si-mi aduce economii la buget (in sfarsit, o veste buna). Cred ca o sa dau drumul pe stiri si la pranz si inca o data seara, pentru ca pachetul de unt din frigider sa ma tina vesnic sau, in cel mai rau caz, sa impartasesc soarta magarului lui Nastratin Hogea.
Ma limitez la un dus cu apa călâie si sapun de casa ( mai am un pic de sampon, dar il pastrez pentru sarbatori).
Ma imbrac in pripa si o iau la fuga pe scari ca nu cumva sa inceapa elevii ora fara mine. In parcare, ma asteapta masina nepornita de o saptamana. Prefer s-o las acolo decat sa ma fac de cacao ca data trecuta cand un vecin amabil m-a miluit cu o litra de benzina, sa pot ajunge la peco.
Pe drum, imi imaginez scoala curata, proaspata, surazatoare, cu elevii cuminti, repetand inca o data lectia la materia preferata. Cam de la 300 de metri distanta, imi revin la realitate. Strazile freamata de chiulangii, tufisurile fumega de la tigarile poştite, injuraturile se tin lant. Din masinile de fiţe, incalecate pe trotuar si spatiile verzi, rasuna un potpuriu de manele.
Pe alee, cainii aliniati, dau voiosi din coada. Ei sunt cei mai fideli "elevi" ai scolii. Poti face apelul de-a fir-n par sunt toti de dimineata pana seara, 36 de saptamani, cat se preda.
Intru la ore. Cojile de seminte, peretii murdari si cocoloasele de hartie care n-au nimerit cosul reprezinta un decor absolut indispensabil. Elevii prezenti, contabilizeaza in scarba un nou tip insipid care vine sa-i dispere cu hectare de informatie pe care n-au de gand sa le utilizeze vreodata. Cativa intarziati, puţind  a tutun si mestecand kebab, se scuza, trecandu-si maneca peste gura.
Ma gandesc foarte serios ca multi dintre ei au devenit bulimici si ca acest apetit gastric, il optureaza definitiv pe cel intelectual.
In pauze, la libraria de peste drum, cateva fete trag "la xerox" foi smulse din caiet, la scara de 50%.
La o clasa, niste baieti cu initiativa, imi propun sa organizam o excursie. Mainile imi coboara instantaneu in buzunare, dar nu se lovesc decat de cheile de la casa si ceva scame. Cer o amanare, macar un mileniu, pana vom trai cu adevarat bine!
Dupa ore, am un impuls sa trec pe la supermarchet sa-mi reimprospatez proviziile de unt si margarina. Ma cabrez... pachetul din frigider expira abia poimaine! Ce rost are sa arunc banii pe fereastra? Poate dau coltul intre timp si ramane neconsumat!
Decid sa ma plimb pe strada, dar cantecul strident al maţelor ma rusineaza si ma impinge spre casa. Imi fac un ceai si il garnisesc cu cei doi covrigi uscati ramasi de la Focul de Sumedru.
Dau drumul la Tv si caut un post mai acatarii. Pe canalele de stiri aflu ca Dinamo e in faliment, iar Unirea Urziceni va juca la anul cu FC Arges in B. Pe posturile muzicale niste afoni fac play-back pe hit-uri ultimul zbierat. Imi vine sa sparg televizorul, dar ma gandesc ca e ultimul bun pe care l-as putea vinde ca sa platesc lumina. La OTV aflu ca in sfarsit au gasit-o pe Elodia. De fapt, doar craniul...astept 5 ore dezvaluiri senzationale. Aflu la final ca va trebui sa suport si urmatoarele 164 de editii cat dureaza testul ADN ca sa se dea verdictul. Il inchid si imi promit ca n-o sa mai cumpar in veci baterii de telecomanda.
Ma culc cu speranta ca maine fluturasul de salariu va fi din specia "Coada randunicii" si nu o molie nenorocita ca acum.

Kassay românul

Am scris odata, legat de moartea Madalinei Manole un articol despre priveghi, despre stilul patetic al românului faţă de un cadavru şi despre totala lipsă de consideraţie faţă de omul viu, activ. Am văzut această stare si azi la inmormantarea lui Adrian Paunescu. Zeci de mii de oameni au "salutat" sicriul si au insotit mortul la groapa. Ma intreb, ca si in cazul Madalinei, cati dintre acestia i-au citit cartile, au ascultat muzica ce insotea versurile sale, cati au dat din greseala pe un canal in care se difuza ceva cu/despre Adrian Paunescu si a ramas acolo pana la sfarsit. Probabil infinit mai putini decat cei care in aceste zile s-au afisat in cortegiu.
Cred ca multi au venit pentru spectacol (in definitiv, n-ai ocazia foarte des in viata sa ieI parte la un astfel de eveniment, fie el extrem de dureros), altii din simtire, altii din plictiseala (n-aveau ce face acasa) si indraznesc sa sper ca foarte multi din remuscare. Acestia sunt cei care o viata intreaga isi bat joc de tot, iau in deradere orice munca "pe bune" orice sentiment sincer, orice atitudine demna, iar atunci cand cei ironizati nu mai sunt, vin si rememoreaza "frumoasa prietenie" cu defunctul.
Ma uit la multi dintre elevii mei: vin la scoala dintr-o inertie, pur si simplu ii aduc pasii aici, le-a intrat in reflex, e ca fumatul. Stiu ca nu le face bine, dar nici nu se pot lasa. De fapt ei nici nu fumeaza ca lumea, doar pufaie. Strica si tigarile si plamanii! Ma trezesc de multe ori ca nu pot inchega un dialog. Imi dau seama ca multi ii prefera asa: muţi si  lipsiti de initiativa. Ii intrebam pe unii cum comunica ei in familie, cu iubita, cu cei din jur. Se uita la mine, pierduti. De ce sa vorbeasca? Cu familia e de preferat sa vorbeasca puţin spre deloc si doar atunci cand au nevoie de bani. Cu cei din  jur dialogul se reduce la onomatopee, tipete si urlete monosilabice. Imi zice unul ca pe fetele de azi nu mai trebuie sa le vrajesti, ca daca ai o masina bengoasa,  vin singure, direct la tinta. In  conditiile astea, vorbitul va deveni o activitate inutila, obositoare, de prost gust si, in orice caz, suversiva. De fapt stiti foarte bine cat de rau sunt vazuti cei care "vorbesc cam mult".
Revin la aspectul cu dezinteresul pentru scoala, cu "pufaitul" orelor si, in general, cu "pufaitul" vietii. Dupa ce perioada de scoala "moare", ei sunt cei mai fideli bocitori, ei formeaza cotegiul si tot ei umplu mesele la parastasuri. Ca sa fiu mai explicit, ma refer la cei care chiulesc 12 ani, injura orele si profesorii, nu vad rostul niciunei activitati, dar dupa ce calvarul se termina, se gudura zilnic pe langa zidurile scolii, tremura in frig si ploaie si nu-i mai urnesti nici cu politia.
Zilele trecute, stateam cu un prieten, dupa ore pe scari la Pati-bar, dezbatand "chestiunile arzatoare la ordinea zilei", cand vin doi guvizi cu un BMW, il parcheaza la 2 metri de noi, dau manelele "in blana" si coboara din masina, sa se faca vizibili. Urletele din beregata lui Guţă, Salam, Peste, ori alta vietate marina, m-au enervat la culme si le-am strigat alora sa opreasca pick-up-ul. Bombanind, s-au conformat. Dupa vreo 10 minute, in care n-a  picat nimic in plasa, au vrut sa plece, dar au constatat cu stupoare ca le "murise" bateria (un alt deces nefericit). Fusesem razbunat.
De ce n-or fi stat ei la scoala, la vremea lor, la caldura si lumina, si in compania a suficiente fete, dacat sa vina acum, sa tremure de frig si sa se umple de penibil? Raspunsul ar fi ca si in cazul admiratiei postume pentru Paunescu: C-AŞA-I ROMÂNUL!

Filosoful de tren

Am sa continui azi demersul meu de a identifica/evidentia tipurile de impostori cu scopul declarat mai demult, acela de a demasca falsele modele care tind, tot mai mult si mai des, sa devina mentori de nezdruncinat.
Cand eram student, faceam naveta cu trenul personal si, de cele mai multe ori, companionii mei erau muncitori, betivi, cersetori, cei mai multi blatisti care faceau drumul de la Bucuresti la Gaesti, sa zicem, pentru maxim 2 lei. De cele mai multe ori eu si colegii mei nu luam seama la fauna din jur decat preventiv, ca sa evitam "disparitia" bagajului, altfel pastram distanta, ba chiar ii respectam pentru ca, in definitiv, trenul era al lor, iar noi, platitorii de bun simt, eram de fapt intrusi. Controlorii (nasii, cum le spuneam noi) erau vizibil scarbiti la vederea biletelor intinse de noi cu "aroganta" si se inseninau subit cand vreun nene cu "jumatea" in mana ii aborda conspirativ si familiar: "shefu', ia d-aici! E bine?" Si ii strecurau maruntisul printre degetele butucanoase.
In tot acest peisaj sinistru apareau din cand in cand niste personaje ponosite, dar corect imbracate (costum, cravata, eventual basca) ce captau imediat atentia printr-un discurs patetic si sforaitor. Se adresau tot timpul cu "domnule" ceea ce pe amaratii aia bine machitii, ii incanta la culme. Povestile incepeau cu radiografia situatiei actuale (pentru vremurile acelea, evident) si dupa cateva fraze coborau in istorie, evocand marile evenimente la care ei luasera parte si pe care le descriau cu lux de amanunt. De obicei, aceste povesti erau simple fictiuni, doar baza de portine era reala, dar auditoriul fascinat zburda pe campiile imaginatiei sorbindu-l din priviri pe povestitor. Ca sa fiu mai explicit am sa apelez la un exemplu fictiv: Sa zicem ca eu m-apuc sa povestesc unora despre "holera din Haiti", ce-i drept un subiect real. Dau cateva date concrete, palpabile, folosesc o droaie de neologisme, ca sa-i ametesc pe idioti si, dupa ce i-am hipnotizat total, o iau de-a dreptul pe aratura. Faptul ca primele informatii au fost 100% reale, ii va face pe cei care constituie publicul meu sa nu conteste o iota din ce aberez eu acolo! Bun, dar sa revenim la mioarele noastre. Tipul cu pricina, filosoful de tren cum l-am numit eu (si nu numai) insira la idiotenii iar aia stateau cu gura cascata sorbindu-i fiecare onomatopee si, din cand in cand dand din cap aprobator: "asa e domnule, imi aduc aminte perfect, are dreptate dansul, am auzit cu urechile mele la radio". Vazand cat succes are, filosoful condimenta basmul cu noi scorneli pe care aia le inghiteau pe nemestecate. E foarte posibil ca unii dintre "distinsii ascultatori" sa fi avut pe parcursul expunerii oarece dubii, dar neavand argumente solide si gandindu-se ca majoritatea covarsitoare e captata in totalitate de orator, inghiteau galusca si mergeau mai departe.
Intr-o astfel de situatie, in care un nene d-asta "cita din memorie" povesti de adormit copiii despre Antonescu, un coleg de-al meu din Pitesti, nemai suportand tampeniile auzite, s-a ridicat si i-a strigat aluia ca ca distorsioneaza istoria, ca faptele expuse nu s-au petrecut in niciun caz asa. Filosoful a avut un moment de recul (nu se astepta ca cineva sa-l infrunte tocmai cand se apropia de deznotamant), dar impreganandu-l pe colegul meu cu flegma, i-a replicat: cum iti permiti bai tu sa ma contrazici pe mine? Ai trait tu pe vremurile alea? Colegul raspunde: Nu, dar sunt student la istorie! "Nenea" se avanta mai vartos: ce facultate, ba, aia e facultate  ce faceti voi acum? Acolitii sar si ei in ajutorul "magistrului": nu ti-e ba rusine sa-i zici unui om batran ca minte? La care colegul meu are o replica geniala, dar demna de un mediu academic nu de o gasca de semidocti: domnilor, daca numai dansul poate vorbi despre Antonescu, pentru ca a trait pe vremurile alea, inseamna ca despre Stefan cel Mare nu putem vorbi niciunul pentru ca nimeni nu l-a prins in viata!
Ma uit adesea la elevii mei. Multi se comporta asemenea publicului domnului filosof. Ei trateaza profesorul dupa atitudine, tzoale, mirosul de parfum raspandit in eter sau masina postata in parcare. Daca detine aceste "calitati" vorbitorul poate perora orice, nimeni nu-l contrazice, ba mai mult, toti il urmeaza! Daca in schimb, profesorul e bine informat si intentionat, dar modest imbracat si slab cotat de "critica", nimeni nu da doi bani pe el, intocmai ca pe bunul meu coleg de facultate si de...suferinta.

Moartea Desdemonei

Subiectul pe care il abordez acum, ma urmareste de multa vreme, sa zicem cam din momentul in care eu si alti cativa colegi nebuni am decis sa facem greva, incercand prin acest gest (si alaturi de colegi din alte scoli) preintampinarea aplicarii reducerii de salariu. Cunoasteti rezultatul, am si scris un articol despre asta. Acolo deplangeam lipsa de coeziune a breslei profesorilor, dezinteresul pentru propria cauza si viata. Ma intrebam cum ar putea niste oameni, care nu sunt in stare sa se revolte atunci cand cineva le ia un sfert din salariu, sa se lupte pentru drepturile altora, de exemplu ale elevilor.
Ma tot uitam zilele astea la cazul acelei invatatoare din Caracal. Se afla in greva foamei de doua luni! Dumnezeu a intarit-o sa reziste atat. Ma uitam la ea ce senina e: ca dupa un post prelungit, tinut cu mare credinta. Spunea ca e dispusa chiar la sacrificiul suprem! O astfel de persoana care accepta martirajul refuzand sa se lase calcata in picioare reprezinta exact profilul care ii lipseste poporului nostru. Un om care se lupta pana la ultima suflare si daca in loc de victorie primeste moartea, cel putin o face demn, cu fruntea sus, cu constiinta intacta.
Cati dintre noi am fi dispusi sa aratam solidaritate cu aceasta femeie minunata? Sa facem macar o zi de greva foamei? Sa protestam macar o data pentru fata de ceea ce e abject in viata noastra? Ma uit la televizor cum trimit unii mesaje de compasiune si solidaritate, dar la serviciul lor nu pierd nicio ocazie de a mai pupa in dos conducerea sau de a mai slavi regimul.
Ma adesam zilele trecute unor elevi de-ai mei inerti si resemnati ca ciobanul mioritic. Imi spuneau ca ei nu fac nimic pentru ca altcineva mai de sus nu da tonul. E ca si cum la revolutie, toata lumea ar fi asteptat ca Ceausescu sa dea semnalul revoltei! I-am intrebat cum se simt atunci cand isi trimit parintii la scoala sa le rezolve o problema si aia se intorc rusinati si cu coada intre picioare ca n-au facut nimic fiindca n-au fost in stare sa pledeze cauza pentru care s-au dus si s-au lasat coplesiti de "personalitatea" interlocutorului. Sau cum se simt atunci cand au teme de facut si parintii le spun mereu si mereu ca nu se pricep, ca "pe vremea mea nu se faceau d-astea", ascunzand poate, prin acest sablon chiulurile sau dezinteresul lor pentru scoala! I-am intrebat daca astfel de parinti vor sa fie pentru copiii lor? Cei mai multi au ridicat din umeri. Unul a raspuns, zambind: eeei, lasati ca ne revenim noi. Cam greu, dupa o viata de stat in tribuna, sa cobori in teren la 30 de ani si sa mai ai si pretentia de a deveni Pele!
Pentru a fi mai explicit, le-am povestit ceva din Shakespeare, mai exact "Othelo". M-am canalizat pe profilul Desdemonei si le-am spus ca a sfarsit sufocata cu perna, fara a scoate niciun sunet. Ideea este ca tot mai multi dintre noi riscam sa traim si sa murim asa, tacuti si anonimi. Inghitim orice mizerie, fara nici cea mai mica urma de revolta, suntem loviti, dar consideram nedemn sa tipam sau sa ne aparam si asta pentru ca ne lipseste educatia si demnitatea. Arabii aveau o vorba: un caine viu e mai presus decat un leu mort! (Am mai scris chestia asta) adica supravietuitorul de tip vierme, care traieste pe sub pamant, devorand cadavre, e superior eroului care se stinge prematur pentru "cauza altora" (doamna Anghel, de exemplu). Nenorocirea e ca tot mai multi dintre noi fac din aceasta zicala un crez de viata si prefera o existenta searbada, sfarsita in tacere si anonimat, in locul unui trai "viu", implicat si militant.

O tempora... part. II

Anul urmator am revenit la elevii mei care ma primiseara cu atata ardoare, cu gandul de a nu-i mai parasi pana la absolvire. Eram constient ca pentru asta va trebui sa ma titularizez, sa nu mai stau la mana arbitrariului si a unor inspectori sensibili la consistenta sacosei si, cu prima ocazie am realizat si acest lucru. A mai trebuit insa sa defilez un an pe la Mioveni (singurul loc unde gasisem post vacant) dar ce mai conta? Aveam alt statut si nimeni nu ma mai putea ameninta ca "Daca nu ma port frumos, la anul nu mai pup suplinire".
Gandul imi revenea periodic la acei copii de clasa a sasea si la dragostea lor exprimata liber, fara teama de a-i jigni pe ceilalti profi. Imi doream sa mai am parte de astfel de situatii, dar pentru asta trebuia sa se realizeze doua conditii: 1) sa muncesc la fel de mult si acu aceeasi daruire pentru ca orele mele sa fie identificate de elevi ca ceva foarte diferit, dar si foarte atractiv; 2) elevii mei elevii mei sa aiba capacitatea de intelegere a mesajului meu, dar si curajul de a-si arata atasamentul (exact ca in cazul aratat anterior).
Niciodata nu m-am mai intalnit insa cu o astfel de experienta. Au mai fost stari apropiate, de exemplu in 2008, cand unii au vrut sa-mi scoata cursul de Istoria holocaustului si au provocat un scandal cu ecouri internationale. Atunci am vrut sa plec din scoala, insa mai multi elevi si parinti m-au sunat si mi-au cerut sa raman. Imi vin in minte vorbele unei mamici dintr-o familie de alta confesiune decat cea majoritara, care imi spunea ca eu sunt singurul lor punct de sprijin in acest oras ostil si strain. Nu am pretins o noua demonstratie publica (nu mi-am scos niciodata elevii la bataie pentru problemele mele), dar eram constient ca nici nu s-ar mai fi putut realiza. Si asta fiindca una dintre cele doua conditii sau poate ca amandoua nu mai erau valabile.
Nu vreau sa par total lipsit de modestie, dar inclin sa cred ca, mai degraba, a doua. In ultimii ani am tot mai des sentimentul ca elevilor mei le lipseste capacitatea de intelegere a mesajului sau, si mai rau, cea de a reactiona. In timpul fiecarei ore imi privesc atent elevii. Vad foarte clar cine e 100% conectat la ora si cine nu. Din cei atenti ma gandesc: cati oare pricep? Din cei care pricep, cati vor fi in stare sa puna in practica ceea ce au priceput? Raspunsul este: PUTZINI TOT MAI PUTZINI.  E ca in PILDA SEMANATORULUI. O parte din samanta cade in drum si o mananca pasarile, alta cade in maracini si desi rasare, creste stramb sau planta se sufoca, nu da rod, iar a treia parte cade pe teren fertil si produce efecte. La mine parca tot mai multa e pe drum si-n maracini! E foarte posibil ca si eu sa-mi fi piedut indemanarea. Sa nu mai distribui informatia cu acelasi randament. Sau e posibil ca mintea si sufletul elevilor mei sa fie tot mai aride, mai intelenite, mai greu de patruns, de transformat. Asa cum si mie mi se pare absurd sa realizez o recolta bogata cu 9,15 lei, probabil si lor li se pare insuficienta pentru a se dezvolta o hrana spirituala in cuantum de 9,15 lei. Oricine ar fi vinovatul, importante sunt consecintele: roadele muncii mele sunt din ce in ce mai putine, iar ele la randul lor, nu mai sunt capabile sa produca alte roade! Putinii elevi care pricep ceva sunt inerti civic, considera inutila orice implicare, orice actiune, orice initiativa. To mai des aud expresii de genul: si ce rezolv daca ma bag, si ce folos daca invat, prostii au mai mult noroc, prefer sa stau in banca mea si sa-mi vad de ale mele, etc, etc, etc. Ma gandesc la cei de atunci si ma uit la cei de acum. Oare ce a distrus atat de repede un mecanism care functiona atat de bine? Oare ce ii facea pe acei elevi sa reactioneze spontan la o emotie, iar cei de azi nici impinsi de la spate nu s-ar ridica? Mi-e greu sa gasesc un raspuns si ma tem ca daca-l gasesc, angrenajul e ireparabil!

O tempora...

Ultimele articole pe care le-am scris, despre mizeria pe care o resimt ca profesor, m-au facut sa ma gandesc mai atent la drumul pe care merg, la menirea pe care o am (sau cel putin asa cred).
In viata fiecarui om exista anumite momente de cotitura, in care trebuie sa iei niste decizii radicale, decizii care te vor marca pentru tot restul vietii in bine sau in rau: cand iti alegi liceul, facultatea pe care vreo sa o urmezi, cand te casatoresti sau cand iti schimbi locul de munca. De la o varsta incolo, practic singura alegere pe care trebuie sa o faci este cea privind locul de munca, deoarece primele doua s-au epuizat, iar la a treia nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios!
Desi in ultima perioada m-am plans de conditiile materiale, de interesul sistemului (elevi, parinti, profesori, guvernanti) pentru educatie, de starea de epuizare energetica pe care o resimt tot mai des, totusi inca nu am renuntat, considerand ca am o datorie morala fata de elevii mei, ca as fi considerat un dezertor plecand.
Desi pana acum viata mi-a oferit mai multe semne si motive de a pleca, le-am ignorat continuu, sperand intr-o minune. In liceu, undeva rpin clasa a 11-a, profesorul de matematica ne-a intrebat: unde vreti sa mergeti dupa liceu? Am spus: la Bucuresti, la Facultatea de istorie! A fost socat. Eram la clasa de matematica-fizica. Eu eram mandru ca sunt singurul care alege o cariera din afara ariei curriculare de baza a clasei. Unchiul meu, profesor de istorie, a incercat la randul lui sa ma indrepte spre altceva, argumentand cu mizeria, in primul rand salariala, din aceasta bransa. Am ignorat orice sfat, inclusiv al mamei mele care imi sugera la aleg dreptul! Ma gandeam: ehehe, sa intru eu, sa termin si, in patru ani situatia se va imbunatati, cu siguranta! Cat sa mai dureze? Era prin '93. Au trecut 17 ani de atunci, cu sperantele presarate din loc in loc, ca un miraj. Cand esti gata sa-l atingi se volatilizeaza, materializandu-se 10 km mai incolo. Si iar o iei de la capat, tot mereu. Au fost si momente in care am crezut ca ating acest miraj sau poate chiar l-am atins? Undeva prin 1999-2000, dupa ce fusesem repartizat la Negresti, am trecut intr-o zi pe la Generala 1, unde predasem anul anterior unor copii de clasa a 5-a. Am intrat umil, pe poarta din spate, ca un elev cu tema nefacuta, stiind ca azi nu mai scapa, i se infunda! Cand am intrat in scoala, elevii tocmai ieseau in pauza, printre ei si cei pe care-i educasem eu, acum in clasa a 6-a. Cand m-au vazut, s-au napustit inapoi in salile din care iesisera, strigand in gura mare: Băăăăăăă, a venit domnul Serafimescuuuuuu! M-am trezit dintr-o data inconjurat de zeci de elevi, purtat pe brate, aproape sufocat. Mergeam spre cancelarie, dar intr-un dans haotic. Fostii mei colegi, profesorii, au auzit balamucul ce se iscase si au iesit pe hol. Cand am intrat in cancelarie, era rumoare! Privirile lor erau mai degraba reci, dezaprobatoare. Aflau dintr-o data, ca imparateasa din Alba ca Zapada ca nu ei sunt cei mai buni si mai frumosi din tara. O colega chiar a iesit din cancelarie (aia tipau in continuare la usa, imi scandau numele) si i-a bagat la clase cu de-a sila. apoi, s-a intors triumfalista, ranjind: "Gata, te-am scapat de ei, poti pleca!" A fost marele meu moment de glorie, vorbele ei sau privirile lor nu ma puteau atinge. Atitudinea copiilor mi-a dat energie sa mai continui cativa ani.
Va urma...

le salut roumain!

Acest asa zis comediant francez (in fapt, un mare dobitoc) prezinta in fata unui public imbecilizat "salutul romanesc", in fapt o implorare a bunavointei pentru un biet cersetor. Culpa acestui "teleast" este ca jicneste fara discernamant intreg poporul roman, care ii considera pe francezi, cei mai buni prieteni. Ca unii dintre noi (profesori, medici, functionari publici) am ajuns ca niste cersetori, este adevarat, dar vom ajunge sa imploram mila, aici beneficiarilor muncii noastre si nu in Franta. Deja medicii le spun pacientilor: va rugam sa va aduceti mancare de acasa, seringi si medicamente, aici nu mai avem nimic!

S'il vous plait monsieur ... eleve!

Dati click pe fluturas pentru o mai mare acuratete!

Inainte de toate, vreau sa va recomand articolul bunului meu prieten Dan Fugulin scris pe blogul sau http://www.recunoastere.blogspot.com/ Se numeste "Simple calcule" si se refera la obida pe care un profesor o resimte, la sfarsitul unei luni, cand, pe baza fluturasului, vede cat pret se pune pe munca lui!
Am scris de curand (se poate gasi un pic mai jos) un articol numit "Cel mai iubit dintre pamanteni". Faceam referire acolo la acea categorie de oameni pe care ii numeam "don quijotisti", acei nebuni frumosi care se sacrifica la scoala pentru acei copii, tot mai putini din nefericire, care mai vor sa invete, considerand invatatura singura lor sansa in viata. Nu banuiam atunci cat pret se pune pe munca unui astfel de om! Azi, ca si colegul meu, ridicandu-mi fluturasul, am vazut cu stupoare, ca pretul pe care statul il pune pentru o ora de munca de-a mea cu 30 de elevi este de 9, 15 lei. Astfel, pentru fiecare elev caruia ii predau, pe care incerc sa-l invat ceva sau pentru cei mai sceptici, pe care macar il pazesc, primesc 30 de bani pe ora. M-am simtit foarte umilit, imi venea sa plang, sa lovesc, sa sparg ceva. Eu niciodata n-am dat unui cersetor atat de putini bani!
Acum 15 ani am fost pe un santier arheologic la Poienesti-Vaslui, centrul culturii bastarnice Poienesti-Lucasevka. Un coleg de-al meu (ajuns azi mare arheolog), fiul unui arheolog celebru, spunea ca in momentul in care tatal sau l-a sfatuit sa mearga in cercetare, i-a raspuns ca acolo salariile sunt mizerabile si ca nu poate trai decent cu banii primiti! Raspunsul tatalui sau a fost stupefiant pentru noi toti: "Ce-ti trebuie tie trai decent?" Tatal sau incuraja martirajul pentru o cauza nobila. Mai tarziu am fost si eu de acord cu acest lucru. Cineva trebuie sa faca si aceasta munca de suflet, sa se sacrifice, sa dea tot ce are stiind ca va primi atat de putin, (macar in aceasta viata), dar niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa ma simt atat de umilit, de murdarit, de mic, de NIMIC.
De curand am prezentat elevilor la cursul de Istoria holocaustului, acel show de prost gust din Franta, in care un dobitoc, incins peste mijloc cu o fusta inflorata, le arata spectatorilor SALUTUL ROMANESC. Aplecat in fata cu mana intinsa si figura trista rostea: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR". Le spuneam elevilor ce jicnitoare poate fi aceasta generalizare pentru noi toti, oameni cinstiti, care suntem catalogati drept cersetori datorita activitatii unui grup restrans de concetateni.
Comedianul ala avea insa dreptate! In curand, cei mai multi dintre noi profesorii, a caror sursa de venit este doar cei 9,15 lei pe care ii primim ora de ora (nu-i vait pe cei care fac play-back in clasa ca sa-i "haiduceasca" pe copii acasa) vom ajunge sa stam cu mana intinsa de foame la elevi pentru maruntisul pe care-l primesc la shaorma si pe care de multe ori ei il resping si vom rosti, umili: S'IL VOUS PLAIT MONSIEUR ... ELEVE!

PIESA DE REZISTENTA - Harry Belafonte - How long, have you been blind?

Cel mai iubit dintre pamanteni

Cunoasteti probabil celebra carte a lui Marin Preda, care, dupa unii, i-ar fi adus si sfarsitul! Povestea unui destin caruia soarta ii e tot timpul potrivnica, iar putinele momente de de liniste, nu reprezinta decat odihna pentru noi confruntari.
Articolul meu cauta sa identifice, care ar fi "cei mai iubiti dintre pamanteni" acum, dar nu in sens ironic/autoironic ci la modul concret: care sunt valorile cele mai pretuite de societate, modelele cele mai acceptate, mentorii cei mai cautati, etc.
Demersul meu mi se pare justificat mai ales de faptul ca, profesor fiind si deci, lucrand cu oameni, imi propun ora de ora sa patrund in mintea elevilor, in sufletul lor, sa stiu ce-i doare, ce-i framanta, ce-i bucura si care sfat sau gest ar fi cel mai potrivit pentru fiecare caz in parte.
Multa vreme am crezut ca adevaratul model este cel care-si pune sufletul pe tava, care este sincer, care denota o concordanta perfecta intre ceea ce spune si ceea ce face, care se erijeaza in luptator, nu atat pentru drepturile proprii, cat mai ales pentru cele colective, ale maselor largi. Incep sa ma indoiesc de acest "adevar". In primul rand si daca ar fi adevarat acest rationament, profesorii (oamenii, in general) care se comporta astfel sunt din ce in ce mai rari, mai putini, reprezinta molecule disparate, nu pot creea o masa critica. Elevul aude foarte rar aceste voci si infinit mai des pe cele contrare, asa ca tentatia de a-i asculta pe ceilalti e mult mai mare. In al doilea rand, cei pe care ii vedeam eu drept modele adevarate, par tot mai mult niste neadaptati, niste nebuni exaltati, un fel de Don Quijote, care alearga dupa cai-verzi pe pereti, in loc sa se ocupe de realitatea imediata. In al treilea rand, si poate cel mai important "don quijotisti" sunt niste oameni modesti finaciar, cu o viata sociala anosta, care nu fac obiectul tabloidelor. Ei traiesc din salariul propriu, amputat de guvern cu 25%, folosesc doar transportul in comun sau o masina romaneasca "de epoca" si, ce e si mai grav, se casatoresc din dragoste, nu din interes. Ma gandesc acum la Alexandru Andries, marele profesor de arhitectura si folk-ist care nu foloseste telefonul mobil!!! Modelul celalalt, mult mai gustat de public, este cel al omului de succes, al speculantului, cel care in orice situatie "se descurca", care scoate bani si din piatra seaca, care ar calca in picioare inclusiv propriul cadavru, daca aceasta contorsiune i-ar putea aduce un profit.
Acesti baieti destepti sunt tot mai multi pe piata si isi fac loc, cu coatele, inclusiv in invatamant. Sunt cei care considera elevul o vaca numai buna de muls, care inventeaza intrebari stupide, incuietoare, la care nimeni nu va raspunde vreodata, cu scopul de a-i convinge pe elevi (si pe parintii lor bineinteles), cat de putin stiu si cata nevoie au de o "pregatire suplimentara". Elevul trebuie sa invete drumul catre casa "mentorului" mai bine decat pe cel spre toaleta proprie. Odata capturat, elevul nu mai are scapare si e momit tot timpul cu diverse tentatii, profitabile pentru "desavarsirea sa spirituala", dar mai ales pentru bunastarea profesorului: culegeri, caiete de lucru, manuale suplimentare, etc. In prostia mea, credeam pana acum ceva timp ca acest model e unul jalnic, desgustator, urat de elevi, care insa nu pot riposta din teama. Pe zi ce trece sunt tot mai convins ca astfel de modele prind cel mai bine, ca elevul chiar daca la nivelul constient sufera, in subconstient e fascinat de aceste personaje, pe care le vad puternice, indraznete, pline de initiativa, lipsite de emotii, temeri si mai ales de grija zilei de maine. Imi spunea unul mai demult ca lui ii plac manelistii fiindca stiu sa faca bani, bani multi. Aceasta apetenta pentru bani, suplinea si lipsa vocii, a manierelor, a originalitatii. Au bani, deci sunt perfecti. Cel care stie sa fure ouale de sub closca, fara ca aceasta sa caraie, e hotul perfect, demn de respectul unanim.
In afara de cele doua categorii (fraierii care vor sa faca o lume mai buna si desteptii care vor sa faca una mai ... profitabila) mai exista si ... baietii cuminti. sunt cei care "stau in banca lor", "nu se baga", "nici usturoi nu au mancat, nici gura nu le miroase". Ei sunt spectatorii , by-stand-erii, care cred ca nefacand nimic, nici nu gresesc, deci nu pot fi judecati. Cand ceilalti le cer votul, mai degraba se pozitioneaza in tabara profitorilor, decat in cea a idealistilor, fie pentru ca de la primii poate mai pica ceva care sa le rasplateasca obedienta, fie doar pentru ca astia sunt mai numerosi, mai puternici, si ce interes ar avea sa se puna rau cu mai marii zilei?
Imi vine in minte o icoana pe care am vazut-o pe catapeteasma Sf Altar din biserica de la Tiganesti-Topoloveni. E acolo "pastorul cel milostiv", cel care duce in spate un miel care nu mai poate merge singur. Pastorii de azi isi jupoaie turma si oile ii iubesc pentru asta. Cei care inca mai cara cate-o mioara obosita in spate sunt niste nebuni de care si-aia de pe umeri râde!

Piesa de rezistenta - SMOKIE - WHAT CAN I DO

Every dream that I dream
Seems to float on by
Like a cloud in the wind
Way up in the sky
Every move that I make
Seems to be the wrong way
Like a cold black night
After a summer day

What can I do
What can I do
Nothing to say but it used to be
Nothing to say but it used to be
What can I do

You still play my guitar
With a smile on my face
Now everything's changed
My whole life's rearranged
From the day I was born
Sidle Jinks was my name
Though I tried and I tried
That name still remains

What can I do
What can I do
Nothing to say but it used to be
Nothing to say but it used to be
What can I do

What can I do
What can I do
What can I do
What can I do

I hear voices all singing
But no one is there
It's a ghost of my life
Bringing past tense to mind
Lokin' key inside me
From the freedom and sin
Oh come let me in
I'll start all over again

What can I do
What can I do
Nothing to say but it used to be
No no no no no no no no no
What can I do
What can I do
What

PIESA DE REZISTENTA - THE BEATLES - GET BACK

Daca am avea taria sa le spunem tuturor impostorilor care ne inconjoara "Get back to where you once belonged" ne-am crea macar premisele unei vieti mai bune, mai curate, mai demne!

Jojo was a man who thought he was a loner
But he knew it couldn't last
Jojo left his home in Tucson, Arizona
For some California grass

Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, Jojo
Go home

Get back, get back
Back to where you once belonged
Get back, get back
Back to where you once belonged
Get back, Jo

Sweet Loretta Martin thought she was a woman
But she was another man
All the girls around her say she's got it coming
But she gets it while she can

Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, Loretta
Go home

Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, get back
Get back to where you once belonged
Oooh...

Get back, Loretta
Your mama's waiting for you
Wearing her high-heel shoes
And her low-neck sweater
Get back home, Loretta

Get back, get back
Get back to where you once belonged
Get back, get back
Get back
Oh, yeah

Cultura cu premeditare

Eheeee, dragii mosului, am cam lipsit de pe fir in ultimul timp. N-am fost ocupat, n-o sa va mint, desi nici degeaba nu am stat. Am fost putin uimit, putin dezamagit, dar am trecut peste si mi-am amintit ca singurul lucru pe care il ai de facut cand ceva nu-ti iese bine e sa incerci iara si iara si iara pana reusesti. Important e deci sa crezi ca poti. N-o sa va mai plictisesc mult cu introduceri, voiam doar sa va pun o intrebare, sa va impartasesc o dilema, doua...

CE FACI VIATA ASTA?

“Nu stiu, vad eu. De ce, ai vreo idee?”
“Ma distrez la maxim!”
"Ce face toata lumea..."
“Fac ce-mi place!”
“Lenevesc, ma pastrez pentru urmatoarea ;)”
“N-am timp de intrebari d-astea. Oricum stiu ca o sa muncesc”
“Invat pana mor.”

Suna destul de ciudat sa pui intrebarea asa. Nu e ca si cum ai vorbi de vara asta, sau doar de ziua de maine. Si daca ar fi? Cum ati condensa o viata intr-o ora? Cum ar fi daca in fiecare zi am avea alta viata? Cat de mult ar trebui sa ne schimbam ca sa putem trai diferit de la zi la zi?
Azi vreau sa fiu...scriitor. Maine vreau sa fiu sportiv de performanta. Poimaine vreau sa fiu un pierde vara care nu stie pe ce lume traieste...de cate vise avem nevoie ca sa fim in fiecare zi diferiti? Si, mai important, ne trebuie un singur scop in viata?
Cam astea sunt dilemele mele (azi incerc sa fiu ganditor, filosof). Cred ca ar trebui sa fim amnezici, sa ne trezim in fiecare dimineata “tabula rasa”, (fara cunostinta si constiinta zilei de ieri??), sa aruncam privirea pe geam si sa ne dam seama incotro ne indreptam azi. Un mare artist spunea “nobody knows what’s next, but everybody does it” – un alt fel de a spune ca prin actiunile proprii determinam viitorul despre care ajungem sa nu stim mare lucru. Si atunci de ce ne-am mai chinui atat sa urmarim obscuritati cand am putea sa fim un om nou in fiecare zi?


MITICA

Quo Vadis?

De cand m-am intors din tabara, m-am tot gandit la scoala, la acest nou inceput, la elevii mei, la multimea de proiecte care-mi vin in minte: un centru dacic, excursii la teatru, cenacluri artistice saptamanale, tabere, etc. Ma intalnesc cu elevii pe strada si le povestesc ce planuri am. Multi sunt incantati. unii vin si cu idei! M-a bucurat initiativa de zilele trecute a unei eleve de a organiza un picnic cu cei din clasa ei. Entuziasmul imi dispare insa rapid, cand ma gandesc mai adanc ce ma asteapta la scoala: resemnare totala, dispret fata de orice activitate facuta "pe bune" si atractie maxima fata pe "marile proiecte" realizate an de an doar...pe hartie, debusolare totala fata de taierile de salariu si mult mai multa circumspectie fata de ce spui cu cine spui, despre cine spui. Guvernantii abia asteapta "deviationisti" pe care sa-i dea afara si sa echilibreze bugetul.

In aceste conditii, ma gandesc ca si resursele mele sunt destul de limitate. Ca vremurile sunt potrivnice oricarei initiative. Ca desi doresc sa fac multe, imi lipsesc conditiile, mediul, sprijinul celor care gestioneaza educatia.

Va dau un exemplu: acum vreo doua luni am fost sunat de o ziarista din Germania care doreste sa faca un reportaj despre cursul meu despre istoria holocaustului. A fixat si data, insa eu nu sunt sigur ca voi mai tine accest curs si anul scolar viitor, deoarece cineva s-a gandit ca AJUNGE! Evident ca daca ziarista va veni, voi transforma o ora de istorie in una de Ist holocaustului, dar intrebarea e, de ce intotdeauna gasesti mai mult interes si sprijin la straini, decat la ai tai?

Am avut multe momente in care m-am gandit daca asta e drumul corect? M-am intrebat adesea daca eu pot reprezenta un model pentru elevii mei! Ce model pot reprezenta atunci cand traiesc dintr-un salariu de 1000 de lei, cat a considerat guvernul ca merit dupa 12 ani de activitate, ca ma tarai cu o Dacie de-o seama cu nepoata-mea, cand nu ies seara cu baietii sa ne masuram in brand pe capota BMW-ului si sa strigam dupa vreo gagica: Hey Pissy, ce zici de o samanta la ţavă?" Cam astea sunt modelele de succes. Ma gandesc ca multi dintre cei pe care eu vreau sa-i educ sunt deja pierduti, desi ei se considera fericiti si castigati.

Acum vreo cateva seri, la o ora destul de tarzie vreo cinci baieti, destul de sumar exchipati la cortex se "delectau" cu o "colega". Pustoiaica (intamplator mi-e si eleva), se amuza nespus la imbicilitatile obsecene perorate in gura mare de "baietii de baieti". Numarul cazurilor de acest gen e in crestere exponentiala! Cred ca e un plan "de la centru" de imbecilizare fortata. Auzeam ca vor sa inchida vreo cateva sute de scoli pentru ca nu au avize sanitare! Pai cine e de vina? Noi profesorii, elevii? Si apropos de elevi: ei ce vor face? Cu ce vor merge la zeci de km distanta unde va fi cea mai apropiata scoala "avizata", cand unii n-au nici 50 de bani sa-si ia un covrig? Vor ingrosa randurile analfabetilor, al delicventilor si al emigrantilor.

Si cu toate astea, unora ne e dor de scoala. Si cu toate astea, unii (putini, tot mai putini, atat din randul elevilor, cat si al profesorilor) se straduiesc sa mai faca ceva, sa mai miste ceva, sa mai tina lucrurile cat de cat normale, desi normalitatea de acum n-are nimic de-a face cu cea din dictionare!

Ne place ca sa ne numim idealisti pentru ca doar investim in scoala, ceilalti, "baietii destepti" ne rad in nas! Ei aduna roadele, ei trag foloasele, ei sunt adevaratele modele ale societatii!

MUNCESTE CAT MAI PUTIN, PROFITA CAT MAI MULT!

PIESA DE REZISTENTA - PINK FLOYD - Confortably numb, David Gilmour solo guitar

Si pentru ca tot mi-am intitulat ultimul articol "Psychedelic", va ofer ceva "de epoca"! Dupa mine (si nu numai) cel mai bun solo de chitara al tuturor timpurilor!

Psychedelic

Zilele trecute am observat o stare de delir a societatii. Multi bugetari (ca si mine) s-au aratat consternati primind fluturasul cu salariul amputat, desi de acest lucru fusesera avertizati ca se va petrece! Mi-aduc aminte ca acum ceva timp cand eu, impreuna cu alti colegi am cerut o greva inchegata si de durata, indreptata tocmai impotriva acestei masuri, cei mai multi s-au opus, sperand poate ca ei vor fi "ocrotiti" sau ca regimul va gasi forme de recompensare a obedientei lor!

Un alt exemplu: canicula de afara! Caldura insuportabila ( si vedem zilnic la stiri cate victime face) ar trebui sa indemne pe orcine nu e obligat sa iasa la ore de varf din casa, sa caute zonele cele mai racoroase, sa mearga la padure, la munte sau pur si simplu sa stea baricadat cu storurile trase! Lumea, in schimb, se inghesuie la mare unde nisipul e de neatins, apa marii clocoteste, iar asfaltul de contopeste cu talpile pantofilor si cauciucul anvelopelor. In acest "iad", parintii inconstienti isi cara si copiii, ignorand sfaturile meteorologilor de pericol al radiatiilor. Am avut un cosmar acum multi multi ani, in copilarie, in care imi aparea o forma de apocalipsa: datorita ploilor abundente, dealurile din jur se "scurgeau" efectiv la vale ingropand totul in noroi. Acum am o senzatie inversa: nu "apocalipsa" vine catre noi, ci noi ne bulucim spre apocalipsa! Ne aliniem rabdadori pe drumul catre mare, stam ore intregi in canicula, cu copiii dupa noi, fara aer conditionat, ca sa economisim benzina, ca oricum trebuie sa platim taxa de la Fetesti, ca sa ne prajim pe litoral sau ( pentru bugetari, la strand-uri) cand racoarea muntilor si a padurilor ar fi cu adevarat benefica.

Ma intreb cand vom iesi oare din acest delir, aceasta transa si vom lua deciizile adecvate momentului: vom protesta atunci cand se anunta masurile care ne afecteaza, in loc sa maraim dupa ce raul a fost comis, vom sta vara la umbra, iar iarna vom cauta caldura si nu invers cum facem acum!

Ne place sa privim peste gardul vecinilor, dar uram sa imitam gesturile lor sanatoase, pentru a nu le da satisfactie. Tot timpul alegem calea proprie, "originala" desi aceasta nu ne duce decat la dezastru.

Vreau totusi sa inchei cu o speranta: zilele trecute citeam in ziarul "Financiarul", versiunea on-line (si va dau si voua link-ul: http://www.financiarul.ro/2010/08/03/cum-salveaza-unesco-cetatile-dacice/) o veste care m-a bucurat enorm: UNESCO aloca sute de milioane de euro pentru restaurarea cetatilor dacice si includerea lor in circuitul turistic! Ar fi o adevarata minune, o mana cereasca! Si pentru ca aceasta intentie sa aiba si o finalitate fericita, ii rog pe onorabilii guvernanti sa nu atinga nimic, ar putea sa strice totul!

PIESA DE REZISTENTA - PHOENIX, In umbra marelui URSS

Si daca tot am acceptat mai sus ca suntem mai mult SLAVI (sau in orice caz alti migratori) decat daci sau romani, piesa de rezistenta de azi este despre pervertirea spiritului nostruin ultimele decenii, timp in care am devenit de nerecunoscut pentru cei .... plecati de-acasa si poate si pentru unii dintre noi cei de-aici!

Phoenix - In umbra marelui urs

Stau singur si ma-ntreb
De ce-am plecat de-acasa
Sa fie blestemul
De veacuri ce ne-apasa

Caci n-am gresit cu nimic
Doar cat am patimit
Hulit am fost fara rost
De cei ce i-am iubit

Apus peste apus
Ce iute trece timpul
Si zorile s-au dus
Ce rece bate vantul

Am asteptat infrigurat
Sa ma intorc 'napoi
M-ati judecat, condamnat,
Dar cine sunteti voi?

Caci timpul nostru s-a scurs
In umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi doare sarutul pe obraz

Dar dati-mi viata 'napoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Inc-o mie dulce-a mai ramas

Cazut-au frunzele
Le-a risipit furtuna
Unde-s sperantele?
N-a mai ramas niciuna

Un gand subit, nerostit
Ma-ncremeneste-n loc
Ce-am asteptat, ce-am visat
Nimic nu s-a schimbat

Dati-mi viata n-apoi
Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de voi
Prieteni de betie
Dintr-o mie cati au mai ramas

Si timpul vostru s-a scurs
La umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazï doare sarutul pe obraz

Daci + romani = ROMÂNI?

Mai intai de toate vreau sa-mi cer scuze pentru cele cateva saptamani de absenta, insa timpul acesta nu a fost irosit din doua motive: 1) am fost plecat in concediu; 2) intamplarile traite in acesta perioada m-au inspirat sa scriu acest articol!

Timp de o saptamana m-am aflat in tabara Costesti de langa cetatea dacica omonima, jud. Hunedoara. Era un loc unde imi doream sa ajung demult si ca profesor de istorie aveam chiar o obligatie in acest sens. Copiii s-au simtit bine, au aflat lucruri noi despre civilizatiile geto-daca, romana si cea medievala romaneasca (Am vizitat cetatile dacice, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cetatea Deva, Castelul de la Hunedoara, biserica de la Densus, etc).

Multe locuri pe care le-am vazut m-au dus cu gandul la acei oameni care le-au construit si populat, la modul in care ei traiau, munceau, isi cresteau copiii si isi aparau tara.

Dupa scurte momente de contemplatie, reveneam rapid la imaginile ce mi se infatisau ochilor: ruine peste care pasteau vacile, sau paduri de urzici si ciulini (cazul cetatii Deva), indicatoare ruginite, drumuri proaste, lipsa ghidajelor, a souvenir-urilor (cu exceptia tricourilor cu Hannah Montana, a sabiilor Jedi si a canilor cu Dracula), a mancarurilor traditionale, etc. La cetatile dacice cuprinse in Patrimoniul UNESCO statul nu castiga nimic pentru ca nu se percepe taxa de vizitare. Nu se fac restaurari, sapaturi, nu exista un muzeu, nimic!

Daca eu sau altul spune ceva rau despre români sunt/e acuzat imediat de lipsa de patriotism. Ne place sa ne laudam cu trecutul nostru eroic dar nu facem nimic sa-l conservam sau valorificam.

Un procent important din populatia Hunedoarei confunda Sarmizegetusa Regia cu Ulpia Traiana. Pentru cei mai multi insa cele doua nu sunt decat un brat de pietroaie!

In toata aceasta mizerie si nesimtire am dat peste o raza de lumina! Un grup de tineri arheologi din Cluj membrii ai Asociatiei Terra Dacica Aeterna care se lupta sa recreeze modul de viata dacic si roman, stilul de lupta, concep costume, fac arheologie experimentala, etc. Ei le-au predat copiilor nostrii din tabara mai multa istorie decat puteau invata intr-un an de zile la scoala.

Astfel de oameni te fac sa te simti viu, util, sa ai perceptia ca se mai poate schimba ceva si ca poti fi si tu nu doar martor ci si parte activa a unei revolutii culturale viitoare.

Analizand modul de viata al stramosilor nostri pe care i-am studiat, ma intreb daca noi cei de azi ne putem considera urmasii lor! Ce putem avea in comun cu acei oameni harnici si bravi, noi care fugim astazi la primul bobarnac mai serios dat de "puternicii zilei". Discutam cu un prieten despre modul in care luptatorii anticomunisti, gen Mihalache, au suferit in inchisori, dar nu si-au deconspirat prietenii si colaboratorii, iar noi cei de azi, "epigonii", refuzam sa ne aparam drepturile printr-o greva de teama unor ipotetice repercusiuni! Pai daca nu ne mai gasim prea multe puncte comune cu cei de-acum 50-60 de ani, cum putem spera ca mai avem vreo legatura cu cei de-acum 2000 de ani?

Sau poate ca saracul Roller, indelung blamat de latinisti si dacomani, a avut dreptate! Elementul slav a fost preponderent in etnogeneza romaneasca!

As putea spune ca singurele lucru daco-romane pe care le mai avem sunt spatiul in care traim si limba pe care o vorbim (si nu aceea utilizata in a ne pune bine cu puterea). In rest ne putem considera urmasii oricaror barbari (si as sugera sa ne indreptam asupra celor de mai trista amintire, le semanam mai mult): gepizi, avari, cumani, pegenegi sau tatari!

Iar urmasi ai Dacilor si Romanilor cred ca avem dreptul de a ne crede abia atunci cand le vom cultiva memoria si le vom cinsti numele!

Piesa de rezistenta - Azi, MADALINA MANOLE - Sa nu ma minti

Madalina Manole - Sa nu ma minti

Cantecul meu poarta-n el o rugaminte
Cand o auzi dragul meu sa iei aminte
Poate tu razi de ea, fa cum vrei
Dar te rog sa-ntelegi taina ei
Glasul meu insotind
Gand cu gand, pas cu pas, anii mei
Nu crede, nu, ca e doar o simpla toana
Nu-i un rasfat trecator de fetiscana
E un adanc simtamant omenesc
Ne-ncetat si deplin il traiesc
Si cu flacara lui care-mi arde in piept nu glumesc

Ref
Sa nu ma minti niciodata orice ar fii
Sa nu-mi alungi bucuria de a iubi
Atat iti cer, atat
Tu poti gresi oricat
Dar adevarul inimii nu il umbri
Sa nu ma minti niciodata, nu uita
Nu as ierta o minciuna, n-as putea
Regretele tarzii zadarnice ar fii
Iubirea noastra ar muri si eu n-as vrea

Tu dragul meu esti altfel decat oricine
Si te iubesc fiindca esti cinstit cu mine
Cand in ochii tai mari eu privesc
Gandul tau neascuns il citesc
Si inca-odata iti spun cu tandrete in glas si firesc

Ref
Sa nu ma minti niciodata, nu uita
Nu as ierta o minciuna, n-as putea
Regretele tarzii zadarnice ar fii
Iubirea noastra ar muri si eu n-as vrea
Sa nu ma minti niciodata orice ar fii
Sa nu-mi alungi bucuria de a iubi
Atat iti cer, atat
Tu poti gresi oricat
Dar adevarul inimii nu il umbrï

Memento mori

Astazi a murit Madalina Manole. A ales sa-si puna capat zilelor ca si Bogdan al nostru, dar presupun ca din cu totul alte motive! Zilele trecute un baiat de 18 de ani de o conditie sociala deosebit de modesta a murit de epuizare prin munca. A facut infarct! Lasand la o parte tragismul celor trei morti, am putea spune ca altfel, nu au prea multe in comun. Si totusi o legatura exista! La fiecare dintre cele trei persoane defuncte cei de pe margine (by-stand-erii) deplang moartea cruda a repausatilor, lipsa de afectiune, de aplecare mai atenta a societatii asupra lor si poate, mai mult decat atat "subtirimea" alaiului funerar. Aceasta grija si atentie postuma fata de cineva care si-a dus existenta in mizerie, suferinta, anonimat mi se pare de o ipocrizie fara margini! Eu am numit-o TEORIA PRIVEGHIULUI!

Pentru cine nu cunoaste termenul Priveghiul este acea "adunare" care se constituie in jurul mortului in timpul care i-a mai ramas pana la inmormantare. Pe la tara, acesti priveghetori sunt aproape profesionisti! Cum aud clopotul batand se infiinteaza la poarta raposatului cu doua flori smulse in pripa de pe marginea santului si se ofera a da "o mana de ajutor" si un sfat "de expert" familiei indurerate. Acestia saracii accepta, nemaivazandu-si capul de treburi si de durere. Scopul "voluntarilor" nu este acela de a face bine ci se a primi o tuica, o cafea, un loc la toarta cosului, la tava cu coliva, ceva de pomana, etc. De dragul acestor beneficii, il caineaza pe mort, pe familia lui, storc lacrimi de crocodil si nu se despart de sicriu decat pentru a merge in fundul curtii!

In tot acest circ exista momente de-un penibil fara margini. Expertii se apuca sa cotrobaie prin sicriu, sa caute mortul pe dedesupt sa vada cat de bine e imbracat sau de ce esenta e lemnul de cruce! Dureros este ca aceasta "grija" vine atunci cand omul e mort, cand nu mai simte nimic! Pe niciunul dintre acesti inlacrimati nu i-a interesat catusi de putin cum si-a dus amaratul ala viata, cat frig a indurat ca era prost imbracat sau cat a rabdat de foame. Insa acum toti condamna dezinteresul familiei care nu i-a dat mortului izmene pe el sau n-a facut pomana gustoasa si a oferit tuica pe sponci! Cat apare cate un membru al familiei, critica se schimba in compasiune. Plang cot la cot cu ala si empatia e maxima. Dupa ce raman din nou "intre ei, "privighetorii" reiau show-ul. Se spun bancuri, se rade in hohote, se bea pana la refuz si toate astea sub motivatia ca " asa i-ar fi placut mortului sa ne vada!" sau "hai sa mai bem un pahar, ca si lu' nea Costica ii placea!". Grotescul se repeta la fiecare priveghi la care acesti "bravi" romani participa. In cazurile celebre gen Madalina Manole acum sau Michael Jackson anul trecut, diferenta nu e mare! Lumea intreaga devine fanul vedetei moarte si ii condamna pe "nenorocitii aia" (dar nu stim care sunt ca toti condamna) ca nu l-au apreciat suficient cat a fost viu si ca i-au terfelit numele prin "publicatii de 2 lui (euro sau dolari, dupa caz). Toti se inghesuie sa-i cumpere albumele, sa-i asculte muzica, sa-i deplanga "disparitia prematura". Asta, vreo doua saptamani! Dupa care, se asterne uitarea!

Poate va intrebati: ce vrea asta? Ce propune el? Ca de criticat, se pricepe!

Pai uite ce propun: sa ne preocupam de oameni, cat sunt vii! Sa-i respectam, apreciem, ajutam, atunci cand e necesar, cand ei pot simti acest lucru! Sa ne ajutam APROAPELE, dar la propriu, nu gargara, de ochii lumii, in blitz-urile presei, adica ceea ce se numeste "fariseism ieftin". Si daca nu avem ocazia s-o facem atunci, n-are rost sa-i criticam pe aia care au imbracat mortul in trening (desi noi consideram ca puteau sa se scobeasca si ei de un Armani)! Ce mai putem face atunci, este sa ne rugam pentru sufletul defunctului si sa ne gandim ca, de bine de rau, ala saracu' nu mai poate comite pacate, pe cand ale noastre continua sa curga!

Dumnezeu sa-i ierte si sa ne ierte!

Piesa de rezistenta - Azi, Mircea Baniciu - Caruta

Si pentru ca tot ce am scris azi se leaga de "Epopeea lui Fat-Frumos", am ales ca piesa de rezistenta una cu aceeasi tema. Melodia face parte din albumul Secunda 2 aparut in 1991 in care muzica ii apartine in totalitate lui Mircea Baniciu, iar versurile lui Dan Verona. Piesa inchipuie un alt sfarsit al povestii, in care Fat-Frumos se resemneaza cu moartea parintilor lui si pleaca spre oras cu primul carutas iesit in cale. Pe drum in CARUTA se mai urca diverse persoane si chiar institutii, dornice de "urbanizare". Abandonarea satului si marsul hei-rup-ist catre oras, inseamna de fapt prabusirea unei lumi, cufundarea in decadenta sub sloganul progresului!

Cartea de REZISTENTA - Azi, Jonathan Swift - CALATORIILE LUI GULLIVER

Pentru a justifica in buna masura Anticomentariul la "Tirerete fara Batranete...", va propun o carte foarte celebra, pe care putini insa cred ca au citit-o sau o cunosc integral si care are un moment in care comportamentele cailor si al oamenilor, seamana izbitor cu cel descris de mine in povestea lui Ispirescu!

Partea IV - Călătorie în ţara cailor (A Voyage to the Houyhnhnms)

În această ultimă călătorie, Gulliver ajunge pe o insulă ai cărei locuitori se împart în două categorii: o parte a populaţiei este alcătuită din houyhnhnms, cai înzestraţi cu raţiune şi având capacitatea vorbirii, cealaltă parte din fiinţe yahoo, asemenea oamenilor, însă primitivi şi brutali, care - spre surprinderea cailor - mai au şi defectul de a merge pe două gambe. Yahoo-ii sunt lacomi, răutăcioşi, invidioşi, dominaţi de cele mai josnice instincte de acaparare, se ceartă şi se bat între ei pentru a strânge cât mai multe pietre strălucitore inutile, socotite preţioase. Caii, virtuoşi şi înţelepţi, trăiesc într-o comună patriarhală. Legile lor nescrise se bazează pe recunoaşterea drepturilor egale pentru toţi, ei nu pot înţelege ce este minciuna. Swift se pomeneşte în faţa unei contradicţii de nerezolvat. Sistemul patriarhal ar fi ideal, dar în el

oamenii au devenit yahoo. De aici decurge pesimismul lui Swift, întunecata lui mizantropie.

Anticomentariu la TINERETE FARA BATRANETE SI VIATA FARA DE MOARTE, part. II

Imi cer scuze pentru absenta indelungata si nemotivata, dar unii amici mi-au sugerat ca e bine "s-o mai raresc" sau sa las materialele sa se mai "dospeasca", sa aiba timp cititorii sa le rumege. M-am conformat si dupa fix o sapatamana revin cu Anticomentariu la TINERETE FARA BATRANETE SI VIATA FARA DE MOARTE, part. II.

La scurta vreme dupa nastere, dupa cum se prezinta autorul, puştiul da semne de precocitate exagerata, crescand intr-un an cat altii in zece! Eu zic ca Ispirescu, nu l-a diagnosticat corect pe Fat-Frumos. Acesta de fapt avea Hutchinson-Gilford Progeria Syndrome, adica boala imbatranirii rapide. E stiut ca persoanele cu aceasta maladie nu traiesc mai mult de 17 ani. Asa se explica de ce odrasla imperiala, l-a varsta de 15 ani, deja batrana, s-a panicat si i-a cerut lui tătâne-sau sa-i dea ce-i promisese pe vremea cand era sugar. Vazand ca imparatul a uitat unde a pus cadoul promis, Fat-Frumos se ofera sa-si-l caute singur. In acest scop reconditioneaza calul si armele din tineretea tatalui si pleaca la drum. Tema cu armasarul nazdravan apare in multe basme populare.

Dupa mine, calul este de fapt eroul multor basme romanesti si nu numai. El este inzestrat cu aripi (desi nu-l cheama Pegasus), mananca jararic si vorbeste! Eu cred ca era extraterestru, dar nu am inca o confirmare de la NASA. Calul il sfatuieste pe Fat-Frumos in tot ceea ce face! Poate ca singura calitate extraordinara a printului este ca a avut bunul simt sa asculte aproape tot timpul de cal, ceea ce, la preocuparile lui mentale, e demn de apreciat. Cu ajutorul calului, Fat-Frumos scapa de ghionoaie, scorpie, padurea fiarelor si ajunge in Imparatia Tineretii fara Batranete si a Vietii fara de Moarte. Aici este acceptat imediat "din plictiseala". Eu cred ca autorul se inseala din nou: daca zanele se plictiseau "de moarte" (desi nu cunosteau sensul ultimului termen) puteau invita un muritor mai spiritual, nu pe acest tanar increzut si plicticos. Zanele ii dau mana libera sa umble peste tot cu exceptia Vaii Plangerii. Probabil ca cele trei i-au explicat astuia de vreo cateva ori si hotarul era bine delimitat, insa el tot n-a bagat la cap. Intr-o zi, alergand dupa un iepure (macar sa fi ales un animal mai acatarii) trece in Valea Plangerii si-si aduce aminte de ma-sa si de tac-su. Sigur calul n-a fost cu el acolo, altfel nu l-ar fi lasat sa-si piarda mintile pentru un rozator. Criticii pun hotararea printului de a se intoarce acasa, pe seama unor sentimente nobile, "de afectiune" si "atasament" fata de "dragii sai parinti". Aiurea! Pai daca ii erau asa de dragi n-ar fi plecat atunci cand acestia impreuna cu toti curtenii l-au implorat sa ramana langa ei!

Ultima parte a basmului constituie o antiteza clara intre om si cal. Calul se detaseaza clar de Fătu' (cred ca era Gabriel Fătu, ala cu farsele de pe OTV) prin inteligenta si predictie, in timp ce printul se afunda tot mai mult in prostie. Trecand prin lumea unde alta data domnisera Scorpia si Ghionoaia si vede un peisaj total schimbat, Fat Frumos trebuia sa-si dea seama ca a trecut infinit mai mult timp decat l-au lasat zanele sa vada, iar la hohotele de ras ale oamenilor, care se socau cand el povestea de luptele duse cu cativa ani in urma pe acolo, deoarece pe acele animale fantastice, ei le considerau simple povesti vechi de milenii, trebuia sa inteleaga ca, in aceste conditii, ai lui sunt morti de mult si sa faca cale intoarsa!

Boala din copilarie, Progeria ii revine, fapt ce-l inspaimanta pe cal stiind ca isi va pierde stapanul (daca nu va muri de moarte buna, atunci, cu siguranta va cadea din inaltul cerului, nemaiputand tine fraiele).

In sfarsit, cei doi ajung acasa si gasesc totul ruina. Calul face cale intoarsa si, pana la proba contrarie, avem convingerea ca el a dobandit nemurirea, in timp de "personajul principal" rascoleste printre caramizi, in cautarea vreunei informatii despre decesul parintilor sau a vreunui testament, o punga cu bani, un card doldora, ceva!

In loc de toate acestea, da peste umbra mortii sale, de care fugise toata viata si care arata la fel de deplorabil ca si el. Moartea ii spune ca "o secunda daca ar fi mai intarziat, s-ar fi sfarsit si ea", fapt ce s-ar traduce drept ghinion curat! Pai judecati si dvs: daca bidiviul ar fi zburat, sa zicem cu a 4-a la relanti, Fat- Frumos ar fi ajuns dupa decesul de inanitie al mortii sale! Asa, a venit "prea devreme". Concluzia mea ar fi: DE LA INTALNIREA CU DESTINUL NU INTARZIE NIMENI NICIODATA!

Cultura cu premeditare

Astazi nu o sa mai postez un text asa cum v-am obisnuit, ci astept initiativa de la Dumneavoastra, cititorii care au incredere in veleitatile lor de autori. Totusi, ca sa pastram o oarecare organizare si totodata sa dam un impuls imaginatiei, o sa propun o tema pe marginea careia sa se construiasca textul. Desigur, dimensiunea si genul literar in care se incadreaza textul sunt la atitudinea Dumneavoastra.
Cei ce vor dori sa posteze creatiile lor in cadrul acestui blog au la dispozitie adresa de contact sadumitru@gmail.com unde vor trimite respectivele texte cu numele autorului (numele care vor sa fie afisat pe blog).
Fara a mai lungi vorba, tema de astazi este conflictul intre generatii.


Toate cele bune,
Mitica

ANTI-COMENTARIU la Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte, part. I

Am observat ca stilul parodic, dar nu lipsit de adevar, prezent in Anti-comentariu la Miorita si nu numai, a fost cel mai gustat de catre cititorii blogului meu. Ca urmare, revin cu o noua postare care contrasteaza cu ceea ce ne-am obisnuit sa citim in "lucrarile de specialitate". Am ales pentru azi un basm romanesc foarte celebru "Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte" de Petre Ispirescu. Aici, critica oficiala, vorbeste de prezenta unuia dintre marile mituri ale literaturii poporului roman " mitului eroului dornic de a invinge moartea", o analogie cu celebra legenda sumeriana a lui Ghilgames. Dupa cum vedem, fiecare personaj mai rasarit din literatura romana, culta sau populara, devine automat un erou. Ciobanul era erou al noii revolutii agrare, adanc ancorat in productia de lana, carne, lapte si, bineinteles, fluiere, iar Fat-Frumos al lui Ispirescu este un erou cu preocupari metafizice, doritor de nemurire! Definitia basmului este: BASM, basme, s.n. 1. Naratiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează fortele binelui șiale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. * Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Născocire,minciună, scornitură.

Sursa : DEX '98

Eu mai degraba as fi de acord cu a doua definitie decat cu prima, caci d-aia si majoritatea basmelor se incheie cu "si-am incalecat pe o capsuna si v-am spus o mare si gogonata minciuna!"

Basmul nostru incepe cu o familie de tineri imparati (nu conteaza culoarea) care neavand copii apeleaza la tot felul de vrajitoare, babe ghicitoare in cafea sau datatoare in bobi, fara succes insa! Deeh, nu se nascuse inca Mama Omida si nici "vestita ghichitoare Anisoara care scoate argintul viu si dezleaga cununiile". DEsi suntem popor crestin, imparatul nostru nu merge la Biserica, nu se roaga pentru rodul trupesc al imparatesei ci umpla gura-casca prin pustietati. Eu nu stiu cand mai avea grija de supusi. Poate pe vremea aia nu era nici cod rosu la inundatii! Dar, sa revenim! Dupa lungi concedii la SPA, Imparatul nostru da de un mos alchimist care toata viata clocise niste leacuri babesti. Nu stim cate mii de euro sau forinti ( ca sigur lei nu erau pe atunci) o fi dat imparatul pe prafurile in doza limitata, cert este ca al' batran ii zice din prima imparatului numele copilului (normal, cum altfel decat Fat-Frumos), fapt ceea ce ne da de banuit ca tipul si-a asumat cu japca rolul de nas (Godfather). Daca vindea prafuri si vroia sa fie si nas ... de imparat, asta se poate constitui in primul caz de mafie din istoria noastra. Euforic deja, imparatul nu aude ultimele sfaturi ale lui Don Corleonescu ( asa tre' sa-l fi chemat, ca era roman, nu?) care ii striga din poarta sau portiera ca n-o sa aiba parte de fiu-so, care dupa cum vom vedea s-a dovedit zbanghiu de mic. Ajuns acasa cu pliculetul, imparateasa se pune pe prizat si dupa noua luni se pomeneste ca puştiul face fiţe si nu vrea sa iasa, jelindu-se de mama focului. Sa intelegem ca "delfinul" scosese numai capul (altfel cum de se auzea) si se proptea in umeri si unghii! Cu siguranta, drogurile inspirate cu nesat de ma-sa il facusera asa de capos! Dupa lungi rugaminti si promisiuni de gagici cu taţi notorii, la care ţâcă ramane insensibil, disperat babacul ii face si una spirituala care da si numele basmului. Fie ca il durea gura, fie ca l-a luat somnul, fie ca a inteles (cum zic criticii), cert este ca Fat-Frumos accepta sa iasa pe dea-ntregul. Acum sa fim seriosi: pai daca tac-so deja le stia pe fetele alea, inseamna ca aveau pe putin 20 de ani. Pai ce era sa faca un copil caruia nici nu-i dadusera ochii bine cu niste fete batrane, dar titrate, pe care numai un idiot ar mai fi putut sa lea ia de nevasta? ................. va las sa va ganditi pana data viitoare!

PIESA DE REZISTENTA - Azi, Sting - RUSSIANS

Una dintre posibile variante straine a melodiei "Dimineti cu ferestre deschise", in ceea ce priveste mesajul este piesa lui STING - Russians.

Ea apare pe albumul de debut solo, The Dream of the Blue Turtles, lansat în 1985. Sting avertizează cu privire la repercusiunile Războiului Rece ("nu există un astfel de lucru ca un război castigator / E o minciuna nu mai cred"). De aceea, el speră că "ruşii îşi iubesc si ei copiii", deoarece el vede acest lucru ca singurul lucru care ar salva lumea de la un holocaust adus de armele nucleare ("jucaria mortala a lui Oppenheimer").

"Russians" foloseşte o temă din Kijé locotenent Suite de compozitorul rus Serghei Prokofiev.

Melodia a fost un hit în Franţa, unde a ajuns pe locul 2 pentru trei săptămâni şi a rămas în top 50 pentru 19 săptămâni.

Sting - Russians

In Europe and America, there's a growing feeling of hysteria

Conditioned to respond to all the threats
In the rhetorical speeches of the Soviets
Mr. Krushchev said we will bury you
I don't subscribe to this point of view
It would be such an ignorant thing to do
If the Russians love their children too

How can I save my little boy from Oppenheimer's deadly toy
There is no monopoly in common sense
On either side of the political fence
We share the same biology
Regardless of ideology
Believe me when I say to you
I hope the Russians love their children too

There is no historical precedent
To put the words in the mouth of the President
There's no such thing as a winnable war
It's a lie that we don't believe anymore
Mr. Reagan says we will protect you
I don't subscribe to this point of view
Believe me when I say to you
I hope the Russians love their children too

We share the same biology
Regardless of ideology
What might save us, me, and you
Is if the Russians love their children too