Moartea Desdemonei

Subiectul pe care il abordez acum, ma urmareste de multa vreme, sa zicem cam din momentul in care eu si alti cativa colegi nebuni am decis sa facem greva, incercand prin acest gest (si alaturi de colegi din alte scoli) preintampinarea aplicarii reducerii de salariu. Cunoasteti rezultatul, am si scris un articol despre asta. Acolo deplangeam lipsa de coeziune a breslei profesorilor, dezinteresul pentru propria cauza si viata. Ma intrebam cum ar putea niste oameni, care nu sunt in stare sa se revolte atunci cand cineva le ia un sfert din salariu, sa se lupte pentru drepturile altora, de exemplu ale elevilor.
Ma tot uitam zilele astea la cazul acelei invatatoare din Caracal. Se afla in greva foamei de doua luni! Dumnezeu a intarit-o sa reziste atat. Ma uitam la ea ce senina e: ca dupa un post prelungit, tinut cu mare credinta. Spunea ca e dispusa chiar la sacrificiul suprem! O astfel de persoana care accepta martirajul refuzand sa se lase calcata in picioare reprezinta exact profilul care ii lipseste poporului nostru. Un om care se lupta pana la ultima suflare si daca in loc de victorie primeste moartea, cel putin o face demn, cu fruntea sus, cu constiinta intacta.
Cati dintre noi am fi dispusi sa aratam solidaritate cu aceasta femeie minunata? Sa facem macar o zi de greva foamei? Sa protestam macar o data pentru fata de ceea ce e abject in viata noastra? Ma uit la televizor cum trimit unii mesaje de compasiune si solidaritate, dar la serviciul lor nu pierd nicio ocazie de a mai pupa in dos conducerea sau de a mai slavi regimul.
Ma adesam zilele trecute unor elevi de-ai mei inerti si resemnati ca ciobanul mioritic. Imi spuneau ca ei nu fac nimic pentru ca altcineva mai de sus nu da tonul. E ca si cum la revolutie, toata lumea ar fi asteptat ca Ceausescu sa dea semnalul revoltei! I-am intrebat cum se simt atunci cand isi trimit parintii la scoala sa le rezolve o problema si aia se intorc rusinati si cu coada intre picioare ca n-au facut nimic fiindca n-au fost in stare sa pledeze cauza pentru care s-au dus si s-au lasat coplesiti de "personalitatea" interlocutorului. Sau cum se simt atunci cand au teme de facut si parintii le spun mereu si mereu ca nu se pricep, ca "pe vremea mea nu se faceau d-astea", ascunzand poate, prin acest sablon chiulurile sau dezinteresul lor pentru scoala! I-am intrebat daca astfel de parinti vor sa fie pentru copiii lor? Cei mai multi au ridicat din umeri. Unul a raspuns, zambind: eeei, lasati ca ne revenim noi. Cam greu, dupa o viata de stat in tribuna, sa cobori in teren la 30 de ani si sa mai ai si pretentia de a deveni Pele!
Pentru a fi mai explicit, le-am povestit ceva din Shakespeare, mai exact "Othelo". M-am canalizat pe profilul Desdemonei si le-am spus ca a sfarsit sufocata cu perna, fara a scoate niciun sunet. Ideea este ca tot mai multi dintre noi riscam sa traim si sa murim asa, tacuti si anonimi. Inghitim orice mizerie, fara nici cea mai mica urma de revolta, suntem loviti, dar consideram nedemn sa tipam sau sa ne aparam si asta pentru ca ne lipseste educatia si demnitatea. Arabii aveau o vorba: un caine viu e mai presus decat un leu mort! (Am mai scris chestia asta) adica supravietuitorul de tip vierme, care traieste pe sub pamant, devorand cadavre, e superior eroului care se stinge prematur pentru "cauza altora" (doamna Anghel, de exemplu). Nenorocirea e ca tot mai multi dintre noi fac din aceasta zicala un crez de viata si prefera o existenta searbada, sfarsita in tacere si anonimat, in locul unui trai "viu", implicat si militant.