Vreau sa scriu azi despre un subiect care-mi face mare placere si pe care il pot considera una dintre putinele impliniri de care am avut parte pana la aceasta data si anume de punerea pe picioare a unei trupe de liceeni pe care am numit-o THE VILLAGERS.
Ideea acestei formatii mi-a venit acum doi ani cand m-am transferat la liceu si am inceput sa privesc mai atent la preocuparile celor pe care urma sa-i educ. Pe langa acele acte reprobabile pe care le-am tot comentat, am vazut la multi copii si tineri o aplecare catre muzica, a carei radacini era in cazul unora snobismul (aveai priza la gagici daca umblai cu parul pe ochi si cu chitara in spate), iar la altii provenea din talent pur. Ei bine, pe acestia din urma am incercat sa-i identific si sa-i coalizez intr-o miscare culturala.
Pe parcursul sem I am avut suficinete discutii libere cu elevii incercand sa le creez o deschidere, o apetenta catre dialog, o renuntare la sabloane, la starea de crispare sau de vegetatie in care multi se zbateau. Procesul se derula greoi, unii erau incantati de ceea ce vedeau, insa inertia pozitiei in care fusesera obisnuiti era atat de mare incat nu puteau raspunde conform propriilor dorinte. Am inteles ca poate scoala nu e exact locul propice unor astfel de experimente, desi ar fi trebuit sa fie, asa cale-am propus sa ne intalnim in vacanta intersemestriala la Casa de Cultura. Invitatia am facut-o pentru toti cei care puteau canta, recita, interpreta, dansa sau macar asculta si privi pe ceilalti.
Surpiza a fost de proportii: au venit foarte putini si dintre aceia si-au intrat in rol si mai putin. Cei care au adus si chitara sau vioara s-au putut scoate niciun sunet. Mi-am dat seama ca intre anii copilariei mele in care exprimarea si socializarea prin cuvant era extrem de facila si anii copilariei lor, au trecut secole, nu decenii!
Efectiv le era jena unora de ceilalti pentru ca pe mess aveam seara semnale favorabile si mi se cereau reeditari ale acestor momente. Imi aduc aminte ca intr-o zi a venit Denis, un tip extrem de serios si talentat plin de revolta pentru ca fusese agresat de un grup de golani si ne cerea sa le raspundem idiotilor cu pricina in forta. I-am replicat ca ii vom invinge tocmai atunci cand muzica noastra se va auzi mai tare decat a lor, cand noua nu ne va fi rusine sa recitam in strada, asa cum aia injura, cand nu ne vom mai tupila cu chitarile in spatele blocurilor, lasandu-i pe fumatori si pe betivi sa stea in fata. Nu cred ca a fost foarte convins de solutia mea, dar altceva oricum nu puteam face, mai ales ca intalnirile noastre isi pierdeau tot mai mult din seva. Am hotarat sa intrerup si sa-mi continui ideile intr-o forma virtuala punand bazele acestui blog. Din cand in cand ma mai vedeam cu baietii si mai puneam timid de o cantare. La un moment dat, plecand de la ore m-am asezat cu Doriana si cu Nicoleta pe iarba si ne-am expus repertoriul in vazul public. Cred ca marea mea revelatie a fost Victor pe care l-am avut elev inca din clasa a 5-a, dar l-am descoperit abia anul asta prin primavara. Am aflat intamplator in timpul unei ore ca el are chitara electrica acasa si l-am rugat sa vina cu ea a doua zi. Saracul s-a carat cu ea si amplificatorul prin maxi-taxi pentru a-mi face mie si colegilor sai hatarul. Culmea ca desi rasuna scoala de trilurile sale, nimeni din cancelarie "n-a auzit"! Si ne miram de ce multi elevi talentati trec prin scoala intr-un cvazi-anonimat, iesind in evidenta doar pleava. L-a catva timp l-am rugat pe Victor sa repete gestul si atunci am aflat ca pe langa chitara mai stie si cu tobele si un pic cu pianul, ba chiar nici flautul nu-i e strain. Aveam de unde alege, nu iesea de un band, n-aveam bassist, clapar si nici intrumentele necesare, dar puteam injgheba o mica formatie de chitari cu mult peste ce se cam tot auzea la serbari.
Dupa ultimul clopotel, mi-am dat seama ca trebui sa ma apuc de treaba, fiind nevoie de ceva culoare care sa alterneze cu griul omniprezent la toate festivitatile. Impreuna cu Emil si Denis am planuit sa pregatim Hotel California pentru serbarea de sfarsit de an in care eu sa am partea solistica. Denis a propus sa vina si Alina, colega lui de clasa care ne-a incantat cu vocea ei uimitoare. La urmatoarele repetitii a venit si Gabriela, asa ca rolul meu se cam incheiase. Cu toate astea ne aflam abia la jumatatea drumului!
Intr-o zi, plecand cu Emil (Mili) de la repetitii, ne-am intalnit cu Liviu, care si el ducea mandru o chitara in spate. L-am oprit sa ne cante ceva "la banci" si m-a surpins ca n-a ezitat nicio clipa (asta era testul meu: canti in public, facem ceva, te codesti - out!) I-am expus si lui planurile noastre si am aflat de la el ca are bass acasa si chiar stie sa-l foloseasca! - Super, maine vii cu el. Liviu, nu m-a ascultat si pe langa bass l-a adus si pe Iulian pe care pot sa-l numesc de pe acum cel mai mare pianist pe care l-a dat Valea Carcinovului de la Radu lui Anghel incoace. Aveam si basist si clapar. L-am convocat imediat pe Victor care nu participase pana atunci si toti au fost uimiti de ce stie sa faca. El mergea la baterie unde eram descoperiti, dar nu aveam tobe! Tot Liviu ne-a salvat gasind o toba mare, un premier si-un cinel pe la un vecin si asa am putut pune pe roti trupa. Interesant e ca tobele nu ni le-a dat ala si cu betze, asa ca Victor a folosit initial doua pixuri, iar seara am cioplit eu un umeras din lemn pentru a face un bat cat de cat ca lumea. Fetele se auzeau impecabil, deci ii puteam da drumul. Joi de dimineata, pana in serbare am mers in audienta la d-l primar pentru a-i povesti la ce lucrasem si a-i cere sprijinul. A fost incantat si chiar a venit la repetitii promitandu-ne ca ne asigura instrumentele lipsa: tobele (ca alea pe care le aveam erau slabute rau), o chitara electrica (Emil canta pe chitara lui Victor - electro-acustica) si o orga (Iulian folosind pe scena pianul). Repetitia a mers super asa ca eram pregatiti pentru prima iesire in public. Singurul lucru important care ne lipsea si fara de care nu puteam aparea pe scena era numele. Am mers acasa incercand tot felul de combinatii care sa cuprinda initialele prenumelor lor si care sa aiba si un sens. Formatia se stabilizase in urmatoarea componenta: Victor - tobe, Iulian - pian, Liviu - bass, Alina - voce, Gabriela - voce si Emil -chitara. Asa a iesit The VILLAGERS. Cu 10 minute inainte de serbare i-am introdus in program spre surpriza aproape generala si spre indignarea unor colegi si rezultatul a fost ceea ce va invit sa vedeti mai jos. Totodata tin sa le multumesc pentru sprijin d-lor Emil Antohi - directorul Casei de Cultura, unde ne-am desfasurat repetitiile, Florin Ivascu si Alexandru Ene, care fugea de la examene pentru a ne pregati cablurile, statia si microfoanele.
http://www.youtube.com/watch?v=mOcVWEBapio
Dumnezeu a fost cu noi in aceasta perioada si ne-a dat puterea sa ne adunam si sa fim "More than a band"!
Ideea acestei formatii mi-a venit acum doi ani cand m-am transferat la liceu si am inceput sa privesc mai atent la preocuparile celor pe care urma sa-i educ. Pe langa acele acte reprobabile pe care le-am tot comentat, am vazut la multi copii si tineri o aplecare catre muzica, a carei radacini era in cazul unora snobismul (aveai priza la gagici daca umblai cu parul pe ochi si cu chitara in spate), iar la altii provenea din talent pur. Ei bine, pe acestia din urma am incercat sa-i identific si sa-i coalizez intr-o miscare culturala.
Pe parcursul sem I am avut suficinete discutii libere cu elevii incercand sa le creez o deschidere, o apetenta catre dialog, o renuntare la sabloane, la starea de crispare sau de vegetatie in care multi se zbateau. Procesul se derula greoi, unii erau incantati de ceea ce vedeau, insa inertia pozitiei in care fusesera obisnuiti era atat de mare incat nu puteau raspunde conform propriilor dorinte. Am inteles ca poate scoala nu e exact locul propice unor astfel de experimente, desi ar fi trebuit sa fie, asa cale-am propus sa ne intalnim in vacanta intersemestriala la Casa de Cultura. Invitatia am facut-o pentru toti cei care puteau canta, recita, interpreta, dansa sau macar asculta si privi pe ceilalti.
Surpiza a fost de proportii: au venit foarte putini si dintre aceia si-au intrat in rol si mai putin. Cei care au adus si chitara sau vioara s-au putut scoate niciun sunet. Mi-am dat seama ca intre anii copilariei mele in care exprimarea si socializarea prin cuvant era extrem de facila si anii copilariei lor, au trecut secole, nu decenii!
Efectiv le era jena unora de ceilalti pentru ca pe mess aveam seara semnale favorabile si mi se cereau reeditari ale acestor momente. Imi aduc aminte ca intr-o zi a venit Denis, un tip extrem de serios si talentat plin de revolta pentru ca fusese agresat de un grup de golani si ne cerea sa le raspundem idiotilor cu pricina in forta. I-am replicat ca ii vom invinge tocmai atunci cand muzica noastra se va auzi mai tare decat a lor, cand noua nu ne va fi rusine sa recitam in strada, asa cum aia injura, cand nu ne vom mai tupila cu chitarile in spatele blocurilor, lasandu-i pe fumatori si pe betivi sa stea in fata. Nu cred ca a fost foarte convins de solutia mea, dar altceva oricum nu puteam face, mai ales ca intalnirile noastre isi pierdeau tot mai mult din seva. Am hotarat sa intrerup si sa-mi continui ideile intr-o forma virtuala punand bazele acestui blog. Din cand in cand ma mai vedeam cu baietii si mai puneam timid de o cantare. La un moment dat, plecand de la ore m-am asezat cu Doriana si cu Nicoleta pe iarba si ne-am expus repertoriul in vazul public. Cred ca marea mea revelatie a fost Victor pe care l-am avut elev inca din clasa a 5-a, dar l-am descoperit abia anul asta prin primavara. Am aflat intamplator in timpul unei ore ca el are chitara electrica acasa si l-am rugat sa vina cu ea a doua zi. Saracul s-a carat cu ea si amplificatorul prin maxi-taxi pentru a-mi face mie si colegilor sai hatarul. Culmea ca desi rasuna scoala de trilurile sale, nimeni din cancelarie "n-a auzit"! Si ne miram de ce multi elevi talentati trec prin scoala intr-un cvazi-anonimat, iesind in evidenta doar pleava. L-a catva timp l-am rugat pe Victor sa repete gestul si atunci am aflat ca pe langa chitara mai stie si cu tobele si un pic cu pianul, ba chiar nici flautul nu-i e strain. Aveam de unde alege, nu iesea de un band, n-aveam bassist, clapar si nici intrumentele necesare, dar puteam injgheba o mica formatie de chitari cu mult peste ce se cam tot auzea la serbari.
Dupa ultimul clopotel, mi-am dat seama ca trebui sa ma apuc de treaba, fiind nevoie de ceva culoare care sa alterneze cu griul omniprezent la toate festivitatile. Impreuna cu Emil si Denis am planuit sa pregatim Hotel California pentru serbarea de sfarsit de an in care eu sa am partea solistica. Denis a propus sa vina si Alina, colega lui de clasa care ne-a incantat cu vocea ei uimitoare. La urmatoarele repetitii a venit si Gabriela, asa ca rolul meu se cam incheiase. Cu toate astea ne aflam abia la jumatatea drumului!
Intr-o zi, plecand cu Emil (Mili) de la repetitii, ne-am intalnit cu Liviu, care si el ducea mandru o chitara in spate. L-am oprit sa ne cante ceva "la banci" si m-a surpins ca n-a ezitat nicio clipa (asta era testul meu: canti in public, facem ceva, te codesti - out!) I-am expus si lui planurile noastre si am aflat de la el ca are bass acasa si chiar stie sa-l foloseasca! - Super, maine vii cu el. Liviu, nu m-a ascultat si pe langa bass l-a adus si pe Iulian pe care pot sa-l numesc de pe acum cel mai mare pianist pe care l-a dat Valea Carcinovului de la Radu lui Anghel incoace. Aveam si basist si clapar. L-am convocat imediat pe Victor care nu participase pana atunci si toti au fost uimiti de ce stie sa faca. El mergea la baterie unde eram descoperiti, dar nu aveam tobe! Tot Liviu ne-a salvat gasind o toba mare, un premier si-un cinel pe la un vecin si asa am putut pune pe roti trupa. Interesant e ca tobele nu ni le-a dat ala si cu betze, asa ca Victor a folosit initial doua pixuri, iar seara am cioplit eu un umeras din lemn pentru a face un bat cat de cat ca lumea. Fetele se auzeau impecabil, deci ii puteam da drumul. Joi de dimineata, pana in serbare am mers in audienta la d-l primar pentru a-i povesti la ce lucrasem si a-i cere sprijinul. A fost incantat si chiar a venit la repetitii promitandu-ne ca ne asigura instrumentele lipsa: tobele (ca alea pe care le aveam erau slabute rau), o chitara electrica (Emil canta pe chitara lui Victor - electro-acustica) si o orga (Iulian folosind pe scena pianul). Repetitia a mers super asa ca eram pregatiti pentru prima iesire in public. Singurul lucru important care ne lipsea si fara de care nu puteam aparea pe scena era numele. Am mers acasa incercand tot felul de combinatii care sa cuprinda initialele prenumelor lor si care sa aiba si un sens. Formatia se stabilizase in urmatoarea componenta: Victor - tobe, Iulian - pian, Liviu - bass, Alina - voce, Gabriela - voce si Emil -chitara. Asa a iesit The VILLAGERS. Cu 10 minute inainte de serbare i-am introdus in program spre surpriza aproape generala si spre indignarea unor colegi si rezultatul a fost ceea ce va invit sa vedeti mai jos. Totodata tin sa le multumesc pentru sprijin d-lor Emil Antohi - directorul Casei de Cultura, unde ne-am desfasurat repetitiile, Florin Ivascu si Alexandru Ene, care fugea de la examene pentru a ne pregati cablurile, statia si microfoanele.
http://www.youtube.com/watch?v=mOcVWEBapio
Dumnezeu a fost cu noi in aceasta perioada si ne-a dat puterea sa ne adunam si sa fim "More than a band"!
