Alege viaţa

Regret enorm ca nu există o mişcare civică în Topoloveni. Mă găndesc că şi aici ca şi în restul ţării 99% din populaţie e scârbită de PDL şi de actualul regim, dar nu se manifestă… Mi-ar fi plăcut să văd şi aici oameni pe stradă în timpul fenomenului „Piaţa Universităţii – 2012”, dar nu s-a întâmplat. Cu toate astea, nu acesta e principalul motiv pentru care regret lipsa civismului local, ci acea campanie desfăşurată acum vreo două săptămâni în multe oraşe din ţară şi dedicată luptei împotriva avorturilor. De multe ori am vrut să scriu despre această crimă numită avort, dar niciodată nu am găsit răgazul necesar. Campania respectivă, amploarea fenomenului, dar mai ales apropierea sărbătorilor de Paşti, mă fac să vă povestesc întâmplare de acum câţiva ani care mi-a întărit convingerea asupra stării de animalitate la care au ajuns unii semeni de-ai noştri pe care cu multă îngăduinţă îi numim oameni. Acţiunea se petrecea prin 2002 la un „cazan”, acel loc minunat unde tot românu’ face ţuică. Eu cu taică-miu eram la “aparat” când pe la miezul nopţii ne pomenim cu o femeie mai în vârstă, cam de-o seamă cu cea pe care patronul o lăsase să ne contabilizeze producţia. Asta nouă şi-a motivat sosirea printr-o insomnie teribilă, dar mă tem că mai degrabă pofta de alcool a făcut-o să ne viziteze la acea oră târzie. Cert e că cele două s-au întreţinut până dimineaţă, făcând din când în când apel şi la “lingură” (pentru cine nu ştie, lingura foloseşte la degustatul ţuicii proaspete). De la un moment dat au luat-o de-a dreptul “prin coceni” vorbind despre tot felul de obcenităţi într-o manieră enervant-comică şi oprindu-se la subiectul articolului de faţă avorturile. Deşi nu mai ţineam de mult firul discuţiei am fost “trezit” de o întrebare de-a dreptul scabroasă atât prin răspunsul urmărit, dar mai ales prin modalitatea infectă, ordinară şi total lipsită de suflet, de umanitate, în care a formulat-o şi i-a adresat-o celeilalte:


- Dar d-ăia fără ochi câţi ai avut?

- 25!

În momentul respectiv mi s-a făcut rău la propriu. Cele două chicoteau satanic, fără ruşine şi fără conştiinţă. Nu-mi mai amintesc continuarea dialogului, dar cu siguranţă şi cealaltă care pusese întrebarea s-a lăudat cu crimele ei. Mi-a rămas însă adânc întipărit în cortex oroarea resimţită faţă de aceste femei care făcuseră avorturi pe bandă, într-o perioadă în care acest lucru era cu desăvârşire interzis, nu mai spun imoral. Copiii pe care ele îi procreaseră, îi considerau asemenea unor pui de câine sau de pisică, „fără ochi” până la 9 zile şi ca şi aceste biete animale, buni de sufocat în pungă sau dat pe gârlă atunci când vin prea mulţi sau nedorit. Le cunoşteam bine pe cele două femei i până atunci avusesem o părere neutră despre ele, dar din momentul acela le-am văzut ca pe ceva diabolic. Acele femei îşi cresc acum nepoţii după ce mai devreme şi-au crescut copiii. Ce educaţie le dau? De fapt cam ştiu pentru ca văd zilnic la mulţi tineri din jur. Sexul e considerat ceva firesc chiar şi de la vârste fragede, fetele îşi povestesc în mod cotidian aventurile celor din anturaj, iar de abstinenţă nici nu mai poate fi vorba. Nici măcar în post. Dureros este că unele, în urma unor astfel de distracţii, rămân însărcinate şi se descotorosesc rapid de aceste „consecinţe nedorite”, aceste suflete „fără ochi” şi fără nume. Ne mirăm că suntem mai puţini cu 4 milioane decât în ’89, că populaţia ţării e îmbătrânită, că nu ne mai revenim dintr-o criză şi când reuşim să vedem un pic soarele vin tot felul de catastrofe de la căderi masive de zăpadă, inundaţii, cutremure, epidemii, etc. Câţi dintre noi ne-am pus problema că pentru toate astea suntem vinovaţi doar noi care ne ucidem copiii de dragul unor aşa-zise plăceri, că lipsa noastră de de ruşine, educaţie creştină, de moralitate, de conştiinţă, ne-a adus pe marginea prăpastiei, în pragul Apocalipsei? Probabil prea puţini şi în orice caz nu cei mai vinovaţi.

Să spunem aceste lucruri mai des şi mai tare şi poate cineva va auzi, iar odată cu salvarea unui copil, va veni cu siguranţă şi salvarea noastră, a fiecăruia.

Clasa ZERO = şcoala ZERO?

Zilele trecute am fost martorul unei discuţii între câteva mămici şi un cadru didactic de la ciclul primar despre oportunitatea inscrierii copiilor în aşa numita „clasă zero” sau dimpotrivă dacă e cazul să mai amâne un an inevitabilul. Discuţia era mai mult de natură principială, deoarece oamenii în cauză nu se puteau opune unei legi aflate în aplicare şi pe care poate că, în momentul dezbaterii sale, au trecut-o cu vederea, crezând că „ăia de sus sunt oameni luminaţi şi ştiu ei mai bine”, însă nu înţelegeau de ce trebuie chinuit un copil de şase ani să se trezească cu noaptea în cap şi să-şi ia ghiozdanul în cârcă când ar putea să mai aştepte bine mersi un an, cât ar fi mai pregătit, măcar fizic să ia viaţa în piept.

Mi-am dat seama că discuţia era una corectă mai ales că problema învăţământului românesc nu e că nu reuşim să-i facem pe cei mici să meargă la şcoală, ci că nu mai putem strârni interesul celor mari, şi aici mă gândesc în primul rând la adolescenţi, pentru educaţie, pentru competiţie, pentru a ajunge în vârf.

Explicaţiile ar fi multiple şi cred că toate converg în aceeaşi direcţie şi anume că, undeva, pe traseu, se produce o ruptură a interesului pentru luptă, pentru cunoaştere, pentru pregătire, pentru succesul datorat abilităţilor intelectuale şi culturale. El observă că marea masă a societăţii nu dă doi bani pe ceea ce lui i se spune la şcoală sau în familie că e bine să facă şi că e mai simplu şi mai benefic să o ia pe ocolite, să fenteze, să-şi exploreze alte valenţe să le spunem „native” ca relaţiile, banii sau aspectul fizic. Cei care se încăpăţânează să ţină drumul drept trebuie să se lupte atât cu propriile limite, cât şi cu piedicile puse de ceilalţi, cu prejudecăţile acestora. Macedonski a descris cel mai bine acest conflict al devenirii spirituale, in „Noapte de Decemvrie”. Legat de ceea ce am spus mai sus, îmi vine în minte concluzia celebrului fizician Albert Einstein pe baza unui experiment ştiinţific:

Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane. Când o maimuţă se urca pe scara să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o galeată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinţă au înlocuit o maimuţă.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă si s-a întamplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de stiinţă au ramas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimuţele sa fie întrebate de ce îi bateau pe cei care încercau sa se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”

Experimentul acesta poartă numele NAŞTEREA UNEI PARADIGME (explicaţie DEX: PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învăţătură, model, pildă) şi demonstrează clar că o fiinţă (în cazul de faţă maimuţă, dar cred ca rezultatele, ar fi absolut identice şi la om) educată greşit va ieşi foarte greu din tiparele modelului indus, ba mai mult, va deveni un aprig susţinător a acestui mod de viaţă. Exemplul pe care-l dau foarte des elevilor mei este cu al copilului bătut în copilărie de părinţi şi care în mod inevitabil va deveni un bătăuş la maturitate pentru simplul motiv că altceva nu ştie să facă! Astfel copiilor de multe ori li se dă peste mâna întinsă către premiu, sunt stropiţi cu apă dacă vor să se afirme, iar în societatea noastră cercetătorii din experiment sunt colegii, prietenii, comunitatea în ansamblu, care le spun că e mai bine fără carte, că e mai profitabil să te strecori, să faci pe plac şefului şi le furnizează tone de exemple, spre convingere.

Paradigma are aşadar sensul unei cutume, a unui model pe care nimeni nu mai ţine minte unde l-a văzut, dar toţi îl respectă cu stricteţe. Sau, cum se spune pe la noi, AŞA S-A POMENIT! Einstein spunea că “E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”.

Oda noului guvern

de Daniel Serafimescu




Ungureanu de la SIE

E chemat, de azi, să-nvie

COALIŢIA din comă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.



Cu o trupă de strânsură

Unii chiar cu caş la gură

Făcu un guvern fantomă.

Zău, asta-mi provoacă vomă.



Deşi lumea urlă-n piaţă

Ei trecură „la mustaţă”

Îmi miroase a aromă

De-aia de-mi provoacă vomă.



Pe Boc aproape-l regret

Ţara-i toată sub nămet

Nu vezi plug, nu vezi fadromă

Şi asta-mi provoacă vomă.

Errare humanum est, sed perseverare diabolicum

Motivare pentru absenta: Am fost tacut pe blog atata vreme tocmai pentru ca am considerat ca nu  prea mai intereseaza pe nimeni postările mele şi continui să cred asta, deoarece nu am primit niciun mesaj care să mă indemne să reaiau această îndeletnicire. Totuşi, revin în seara asta pentru că nu mă pot abţine să comentez evenimentele care ne-au inundat de 3 săptămâni încoace.
Acum vreo două seri parcurgeam drumul de la soră-mea spre casă (vreo 300 de metri) şi îmi  îngheţaseră maţele de frig când m-a curpins brusc ruşinea: eu dârdâiam de ici până colea în timp ce nişte oameni absolut minunaţi  tremurau zi de zi în Piaţa Universităţii preluând cu un curaj supraomenesc problemele întregii societăţi, ţinute sub capac timp de 20 de ani şi hotărâţi  să reziste până la capăt.
Acum vreo şapte luni, apărea în revista România Culturală o intervenţie de-a mea în cadrul Şcolii de Vară de la Sighet pe problematica comunismului. Acolo spuneam ca mi-e ruşine că nu fac suficient de mult pentru elevii mei pentru ca ei să devină OAMENI şi-mi dau seama că există o fractură între ceea ce noi predăm la şcoală şi atitudinea sobră, demnă, impozantă chiar şi cea umilă, servilă faţă de oameni şi vremuri pe care o avem în societate.
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=16931
Am stat si m-am gandit că dacă elevul ne-ar vedea pe stradă cum ne comportăm în faţa unui grangure d-ăsta răsărit din neant cu veleităţi de mare aspirant politic (am văzut chestii d-astea pe la unele serbări şi festivităţi şcolare şi m-au scandalizat profund), ar fi foarte contrariat de lipsa noastră de verticalitate.
În seara cu gerul cumplit de care vorbeam, am avut această revelaţie a duplicităţii mele şi nu pentru că aş face temenele în faţa lui X-ulescu sau Ţ-uleanu, ci pentru că în loc să fiu în piaţă lângă semenii mei, prefer să le ţin pumnii din faţa televizorului şi să nu cedeze ei înaintea guvernului.
Am găsit atunci răspunsul la o întrebare care mă framânta de mult: unde sunt cel 90% de nemulţumiţi de regimul actual, când pe unde trec nu se vaită nimeni, ba din contră toţi îşi umplu sacoşile prin supermarket-uri şi râgâie a mici şi bere la terase? Răspunsul e: stau ca mine la televizor, se dau cocoşi la căldură şi aşteaptă ca o mână de oameni să le facă dreptate ca apoi să iasă şi ei, triumfalişti şi să clameze paternitatea schimbării.
Daca acum 22 de ani, imediat după revoluţie, neînvăţaţi cu libertatea, ceream să vină din nou cineva să ne înveţe ce-avem de făcut (adică ne doream un comunism cu burta plină şi fără Ceauşescu) acum aşteptăm ca alţii să ceară drepturi şi în numele nostru a celor comozi şi friguroşi.
Mi închipui pe ăia de înjurau în casă cu talonul în mână că nu-ţi mai puteau înmatricula maşina din cauza taxei exorbitante cum s-au bucurat când au vazut că unii prin miezul Bucureştiului au pus pe tapet şi chestia asta şi culmea - chiar s-a rezolvat! Dacă ar mai striga-o şi pe aia cu "să ne bage lumină pe scară" ar fi perfect! Adică uite că se mai găseşte unul care să mă reprezinte şi pe mine şi să sufere în frig şi foame şi pentru binele meu. Suntem un popor de "muşte la arat" ca în celebra fabulă. Ne place să stăm la căldură, să nu ne obosim şi să ne vină totul pe tavă. Acum 50 de ani aşteptam să vină americanii şă să ne scape de Dej şi Ana Pauker, iar acum să vină lumea în piaţă şi să ne scape de Boc şi Udrea.
Când vom avea curajul sau "ne vom face timp" noi cei 90% de nemulţumiţi să ieşim măcar 10 secunde în poarta casei şi să strigăm "nu-mi mai place", "nu mai suport", luaţi-vă găleţile inapoi" etc? Să vadă "cine trebuie" că nu ne vom mai vinde iar pentru un pix şi o umbrelă?
Probabil, nu prea curand!
Şi mi-e ruşine pentru asta! Mi-e ruşine că deşi greşim foarte des, a început să ne placă, astfel că fie nu mai recunoaştem eroarea, fie ne sperie schimbarea, indreptarea...