Zilele trecute am fost martorul unei discuţii între câteva mămici şi un cadru didactic de la ciclul primar despre oportunitatea inscrierii copiilor în aşa numita „clasă zero” sau dimpotrivă dacă e cazul să mai amâne un an inevitabilul. Discuţia era mai mult de natură principială, deoarece oamenii în cauză nu se puteau opune unei legi aflate în aplicare şi pe care poate că, în momentul dezbaterii sale, au trecut-o cu vederea, crezând că „ăia de sus sunt oameni luminaţi şi ştiu ei mai bine”, însă nu înţelegeau de ce trebuie chinuit un copil de şase ani să se trezească cu noaptea în cap şi să-şi ia ghiozdanul în cârcă când ar putea să mai aştepte bine mersi un an, cât ar fi mai pregătit, măcar fizic să ia viaţa în piept.
Explicaţiile ar fi multiple şi cred că toate converg în aceeaşi direcţie şi anume că, undeva, pe traseu, se produce o ruptură a interesului pentru luptă, pentru cunoaştere, pentru pregătire, pentru succesul datorat abilităţilor intelectuale şi culturale. El observă că marea masă a societăţii nu dă doi bani pe ceea ce lui i se spune la şcoală sau în familie că e bine să facă şi că e mai simplu şi mai benefic să o ia pe ocolite, să fenteze, să-şi exploreze alte valenţe să le spunem „native” ca relaţiile, banii sau aspectul fizic. Cei care se încăpăţânează să ţină drumul drept trebuie să se lupte atât cu propriile limite, cât şi cu piedicile puse de ceilalţi, cu prejudecăţile acestora. Macedonski a descris cel mai bine acest conflict al devenirii spirituale, in „Noapte de Decemvrie”. Legat de ceea ce am spus mai sus, îmi vine în minte concluzia celebrului fizician Albert Einstein pe baza unui experiment ştiinţific:
Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane. Când o maimuţă se urca pe scara să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o galeată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.
Atunci oamenii de stiinţă au înlocuit o maimuţă.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă si s-a întamplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de stiinţă au ramas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.
Daca ar fi fost posibil ca maimuţele sa fie întrebate de ce îi bateau pe cei care încercau sa se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”
Experimentul acesta poartă numele NAŞTEREA UNEI PARADIGME (explicaţie DEX: PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învăţătură, model, pildă) şi demonstrează clar că o fiinţă (în cazul de faţă maimuţă, dar cred ca rezultatele, ar fi absolut identice şi la om) educată greşit va ieşi foarte greu din tiparele modelului indus, ba mai mult, va deveni un aprig susţinător a acestui mod de viaţă. Exemplul pe care-l dau foarte des elevilor mei este cu al copilului bătut în copilărie de părinţi şi care în mod inevitabil va deveni un bătăuş la maturitate pentru simplul motiv că altceva nu ştie să facă! Astfel copiilor de multe ori li se dă peste mâna întinsă către premiu, sunt stropiţi cu apă dacă vor să se afirme, iar în societatea noastră cercetătorii din experiment sunt colegii, prietenii, comunitatea în ansamblu, care le spun că e mai bine fără carte, că e mai profitabil să te strecori, să faci pe plac şefului şi le furnizează tone de exemple, spre convingere.
Paradigma are aşadar sensul unei cutume, a unui model pe care nimeni nu mai ţine minte unde l-a văzut, dar toţi îl respectă cu stricteţe. Sau, cum se spune pe la noi, AŞA S-A POMENIT! Einstein spunea că “E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”.
Mi-am dat seama că discuţia era una corectă mai ales că problema învăţământului românesc nu e că nu reuşim să-i facem pe cei mici să meargă la şcoală, ci că nu mai putem strârni interesul celor mari, şi aici mă gândesc în primul rând la adolescenţi, pentru educaţie, pentru competiţie, pentru a ajunge în vârf.
Explicaţiile ar fi multiple şi cred că toate converg în aceeaşi direcţie şi anume că, undeva, pe traseu, se produce o ruptură a interesului pentru luptă, pentru cunoaştere, pentru pregătire, pentru succesul datorat abilităţilor intelectuale şi culturale. El observă că marea masă a societăţii nu dă doi bani pe ceea ce lui i se spune la şcoală sau în familie că e bine să facă şi că e mai simplu şi mai benefic să o ia pe ocolite, să fenteze, să-şi exploreze alte valenţe să le spunem „native” ca relaţiile, banii sau aspectul fizic. Cei care se încăpăţânează să ţină drumul drept trebuie să se lupte atât cu propriile limite, cât şi cu piedicile puse de ceilalţi, cu prejudecăţile acestora. Macedonski a descris cel mai bine acest conflict al devenirii spirituale, in „Noapte de Decemvrie”. Legat de ceea ce am spus mai sus, îmi vine în minte concluzia celebrului fizician Albert Einstein pe baza unui experiment ştiinţific:Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane. Când o maimuţă se urca pe scara să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o galeată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau să urce. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scara, în ciuda tentaţiei bananelor.
Atunci oamenii de stiinţă au înlocuit o maimuţă.. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă si s-a întamplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate. În final, oamenii de stiinţă au ramas cu cinci maimuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.
Daca ar fi fost posibil ca maimuţele sa fie întrebate de ce îi bateau pe cei care încercau sa se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”
Experimentul acesta poartă numele NAŞTEREA UNEI PARADIGME (explicaţie DEX: PARADÍGMĂ s. v. exemplu, învăţătură, model, pildă) şi demonstrează clar că o fiinţă (în cazul de faţă maimuţă, dar cred ca rezultatele, ar fi absolut identice şi la om) educată greşit va ieşi foarte greu din tiparele modelului indus, ba mai mult, va deveni un aprig susţinător a acestui mod de viaţă. Exemplul pe care-l dau foarte des elevilor mei este cu al copilului bătut în copilărie de părinţi şi care în mod inevitabil va deveni un bătăuş la maturitate pentru simplul motiv că altceva nu ştie să facă! Astfel copiilor de multe ori li se dă peste mâna întinsă către premiu, sunt stropiţi cu apă dacă vor să se afirme, iar în societatea noastră cercetătorii din experiment sunt colegii, prietenii, comunitatea în ansamblu, care le spun că e mai bine fără carte, că e mai profitabil să te strecori, să faci pe plac şefului şi le furnizează tone de exemple, spre convingere.
Paradigma are aşadar sensul unei cutume, a unui model pe care nimeni nu mai ţine minte unde l-a văzut, dar toţi îl respectă cu stricteţe. Sau, cum se spune pe la noi, AŞA S-A POMENIT! Einstein spunea că “E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu