O tempora... part. II

Anul urmator am revenit la elevii mei care ma primiseara cu atata ardoare, cu gandul de a nu-i mai parasi pana la absolvire. Eram constient ca pentru asta va trebui sa ma titularizez, sa nu mai stau la mana arbitrariului si a unor inspectori sensibili la consistenta sacosei si, cu prima ocazie am realizat si acest lucru. A mai trebuit insa sa defilez un an pe la Mioveni (singurul loc unde gasisem post vacant) dar ce mai conta? Aveam alt statut si nimeni nu ma mai putea ameninta ca "Daca nu ma port frumos, la anul nu mai pup suplinire".
Gandul imi revenea periodic la acei copii de clasa a sasea si la dragostea lor exprimata liber, fara teama de a-i jigni pe ceilalti profi. Imi doream sa mai am parte de astfel de situatii, dar pentru asta trebuia sa se realizeze doua conditii: 1) sa muncesc la fel de mult si acu aceeasi daruire pentru ca orele mele sa fie identificate de elevi ca ceva foarte diferit, dar si foarte atractiv; 2) elevii mei elevii mei sa aiba capacitatea de intelegere a mesajului meu, dar si curajul de a-si arata atasamentul (exact ca in cazul aratat anterior).
Niciodata nu m-am mai intalnit insa cu o astfel de experienta. Au mai fost stari apropiate, de exemplu in 2008, cand unii au vrut sa-mi scoata cursul de Istoria holocaustului si au provocat un scandal cu ecouri internationale. Atunci am vrut sa plec din scoala, insa mai multi elevi si parinti m-au sunat si mi-au cerut sa raman. Imi vin in minte vorbele unei mamici dintr-o familie de alta confesiune decat cea majoritara, care imi spunea ca eu sunt singurul lor punct de sprijin in acest oras ostil si strain. Nu am pretins o noua demonstratie publica (nu mi-am scos niciodata elevii la bataie pentru problemele mele), dar eram constient ca nici nu s-ar mai fi putut realiza. Si asta fiindca una dintre cele doua conditii sau poate ca amandoua nu mai erau valabile.
Nu vreau sa par total lipsit de modestie, dar inclin sa cred ca, mai degraba, a doua. In ultimii ani am tot mai des sentimentul ca elevilor mei le lipseste capacitatea de intelegere a mesajului sau, si mai rau, cea de a reactiona. In timpul fiecarei ore imi privesc atent elevii. Vad foarte clar cine e 100% conectat la ora si cine nu. Din cei atenti ma gandesc: cati oare pricep? Din cei care pricep, cati vor fi in stare sa puna in practica ceea ce au priceput? Raspunsul este: PUTZINI TOT MAI PUTZINI.  E ca in PILDA SEMANATORULUI. O parte din samanta cade in drum si o mananca pasarile, alta cade in maracini si desi rasare, creste stramb sau planta se sufoca, nu da rod, iar a treia parte cade pe teren fertil si produce efecte. La mine parca tot mai multa e pe drum si-n maracini! E foarte posibil ca si eu sa-mi fi piedut indemanarea. Sa nu mai distribui informatia cu acelasi randament. Sau e posibil ca mintea si sufletul elevilor mei sa fie tot mai aride, mai intelenite, mai greu de patruns, de transformat. Asa cum si mie mi se pare absurd sa realizez o recolta bogata cu 9,15 lei, probabil si lor li se pare insuficienta pentru a se dezvolta o hrana spirituala in cuantum de 9,15 lei. Oricine ar fi vinovatul, importante sunt consecintele: roadele muncii mele sunt din ce in ce mai putine, iar ele la randul lor, nu mai sunt capabile sa produca alte roade! Putinii elevi care pricep ceva sunt inerti civic, considera inutila orice implicare, orice actiune, orice initiativa. To mai des aud expresii de genul: si ce rezolv daca ma bag, si ce folos daca invat, prostii au mai mult noroc, prefer sa stau in banca mea si sa-mi vad de ale mele, etc, etc, etc. Ma gandesc la cei de atunci si ma uit la cei de acum. Oare ce a distrus atat de repede un mecanism care functiona atat de bine? Oare ce ii facea pe acei elevi sa reactioneze spontan la o emotie, iar cei de azi nici impinsi de la spate nu s-ar ridica? Mi-e greu sa gasesc un raspuns si ma tem ca daca-l gasesc, angrenajul e ireparabil!