Ultimele articole pe care le-am scris, despre mizeria pe care o resimt ca profesor, m-au facut sa ma gandesc mai atent la drumul pe care merg, la menirea pe care o am (sau cel putin asa cred).
In viata fiecarui om exista anumite momente de cotitura, in care trebuie sa iei niste decizii radicale, decizii care te vor marca pentru tot restul vietii in bine sau in rau: cand iti alegi liceul, facultatea pe care vreo sa o urmezi, cand te casatoresti sau cand iti schimbi locul de munca. De la o varsta incolo, practic singura alegere pe care trebuie sa o faci este cea privind locul de munca, deoarece primele doua s-au epuizat, iar la a treia nu mi-am permis niciodata sa ma gandesc serios!
Desi in ultima perioada m-am plans de conditiile materiale, de interesul sistemului (elevi, parinti, profesori, guvernanti) pentru educatie, de starea de epuizare energetica pe care o resimt tot mai des, totusi inca nu am renuntat, considerand ca am o datorie morala fata de elevii mei, ca as fi considerat un dezertor plecand.
Desi pana acum viata mi-a oferit mai multe semne si motive de a pleca, le-am ignorat continuu, sperand intr-o minune. In liceu, undeva rpin clasa a 11-a, profesorul de matematica ne-a intrebat: unde vreti sa mergeti dupa liceu? Am spus: la Bucuresti, la Facultatea de istorie! A fost socat. Eram la clasa de matematica-fizica. Eu eram mandru ca sunt singurul care alege o cariera din afara ariei curriculare de baza a clasei. Unchiul meu, profesor de istorie, a incercat la randul lui sa ma indrepte spre altceva, argumentand cu mizeria, in primul rand salariala, din aceasta bransa. Am ignorat orice sfat, inclusiv al mamei mele care imi sugera la aleg dreptul! Ma gandeam: ehehe, sa intru eu, sa termin si, in patru ani situatia se va imbunatati, cu siguranta! Cat sa mai dureze? Era prin '93. Au trecut 17 ani de atunci, cu sperantele presarate din loc in loc, ca un miraj. Cand esti gata sa-l atingi se volatilizeaza, materializandu-se 10 km mai incolo. Si iar o iei de la capat, tot mereu. Au fost si momente in care am crezut ca ating acest miraj sau poate chiar l-am atins? Undeva prin 1999-2000, dupa ce fusesem repartizat la Negresti, am trecut intr-o zi pe la Generala 1, unde predasem anul anterior unor copii de clasa a 5-a. Am intrat umil, pe poarta din spate, ca un elev cu tema nefacuta, stiind ca azi nu mai scapa, i se infunda! Cand am intrat in scoala, elevii tocmai ieseau in pauza, printre ei si cei pe care-i educasem eu, acum in clasa a 6-a. Cand m-au vazut, s-au napustit inapoi in salile din care iesisera, strigand in gura mare: Băăăăăăă, a venit domnul Serafimescuuuuuu! M-am trezit dintr-o data inconjurat de zeci de elevi, purtat pe brate, aproape sufocat. Mergeam spre cancelarie, dar intr-un dans haotic. Fostii mei colegi, profesorii, au auzit balamucul ce se iscase si au iesit pe hol. Cand am intrat in cancelarie, era rumoare! Privirile lor erau mai degraba reci, dezaprobatoare. Aflau dintr-o data, ca imparateasa din Alba ca Zapada ca nu ei sunt cei mai buni si mai frumosi din tara. O colega chiar a iesit din cancelarie (aia tipau in continuare la usa, imi scandau numele) si i-a bagat la clase cu de-a sila. apoi, s-a intors triumfalista, ranjind: "Gata, te-am scapat de ei, poti pleca!" A fost marele meu moment de glorie, vorbele ei sau privirile lor nu ma puteau atinge. Atitudinea copiilor mi-a dat energie sa mai continui cativa ani.
Va urma...
Daca ai citit macar o carte (cap-coada), daca asculti muzica buna (de la preclasici la hip-hop, sarind peste manele), daca macar o data te-ai ridicat sa aperi drepturile altcuiva, daca esti scarbit de ce se intampla si vrei sa reactionezi intr-un fel, daca stii sa fi caustic, fara a fi vulgar, daca vrei sa spui lucrurilor pe nume fara a insulta, te astept aici cu articole sau comentarii. IMPREUNA VOM FI MAI PUTERNICI!
Domnu' profesor! nu trebuie sa va dati batut din cauza unor rautati din partea altora(de fapt se numeste INVIDIE)!! toate acestea au pornit din cauza ca dvs. stiti sa apropiati copiii de dvs. nu sa-i respingeti km fac alti profesori(st o gramada in Lic. Ion Mihalache Topoloveni)...chiar daca va cunosc de putin timp mi-am dat seama ca sunteti aceea persoana care spune lucrurilor pe nume si nu se ascunde in spatele acestora.Aaaaa era sa uit.Ma bucur ca alaturi de dvs. mai este si d-ul Fugulin.Impreuna faceti o echipa!!!!Mult succes si sper sa va dispara gandul acela ca vreti sa plecati:d [[cls a 9.a E(filologie) eleva Feraru Roxana]]
RăspundețiȘtergeresuperb.
RăspundețiȘtergereAdevarat ca este foarte greu sa alegi in momentul in care este in joc viitorul tau. cu totii trecem prin asta, unii ies bine, altii mai putin bine.
E, eu cred ca important este sa ne intelegem "noi cu noi", sa ne acceptam dorintele, visele si sa fim impacati sufleteste. Satisfactia morala valoreaza mult mai mult decat banii. si mai devreme sau mai tarziu o va primi fiecare om care si-a urmat visul. e adevarat ca si banii conteaza in societatea aceasta pe care au ajuns ca o guverneze si ca pentru a supravietui sunt necesari, intr-o cantitate considerabila.
Nu trebuie sa disperam.
va inteleg perfect in anumite privinte pentru ca si eu fac parte din oamenii care desi descurajati din toate partile, continua sa mearga pe drumul pe care l-au ales, nefiind el unul profitabil material.
dar trebuie sa va ganditi ca suntem din ce in ce mai putini. cei ca noi sunt o "specie pe cale de disparitie", sufocata de marea de oameni care poseda ca interese primare banii, faima si respectul artificial. Daca ne dam batuti, putem considera razboiul cu viata PIERDUT! avem datoria de a lupta pana la capatul puterilor cu ceea ce se numeste astazi "normal", cu aceasta mutatie a poporului roman, care se raspandeste cu o viteza fantastica, asemenea unui virus "imbolnavind" tot ce-i sta in cale.
Toate astea nu fac decat sa distruga valori. daca veti renunta la meseria asta, la postul acesta situat in prima linie, dand piept in piept cu inamicul, vom putea nota inca o valoare pe lista celor invinse.
defapt nu se numeste meserie. este o ARTA. putini sunt cei care au darul, talentul, de a o face bine.
daca pana acum considerati ca nu ati primit suficient respect, sau recunostinta, tin sa va anunt ca nu ati avut de la cine, "pe-acest tampit, senil pamant", cum spunea Caragiale.
dar vor aparea si veti simti lucrul asta. si atunci, sa stiti ca sunt sinceri.
profu.... eu am patit la fel. de fapt am fost colegi candva ...si am ales sa fac altceva. crestie de decizie personala.
RăspundețiȘtergerece vrei sa ajungi? vrei sa traiesti mai bine?
din pacate la varsta ta singura cale este sa devii un birocrat si sa pastoresti proiecte ue. daca realizezi lucrul asta ai facut un mare pas. si poti in continuare sa faci pe dascalul.
sau sa ramai la sapa si probabil vei fi pomenit la baute de fostii elevi ca find cel bun. poate o sa vina si la tine de craciun sa iti zica un colind si sa dai un vin.
viata e trista. dar te intreb eu ...de ce nu vrei sa intelegi ca ceea te tine ca om si ca dascal acum si pe viitor este cat de mult esti in stare sa iubesti? si de ce nu vrei sa intelegi ca trebuie sa ai grija tu de tine?
Plecand ar insemna ca va dati batut si asta i-ar bucura pe cei care si-au dorit asta. Cand am plecat de la generala si am venit la liceu am avut un profesor de istorie mai exigent(ca sa-i zic asa) si credeti-ma ca atunci cand imi aminteam de orele cu dvs. imi venea sa plang. Am lasat in urma toate rautatile, dar si unele lucruri bune(pacat ca cele bune erau mai putine). Cand ati venit la liceu, am sperat ca o sa luati clasa noastra, dar nu a fost asa...eu sunt alaturi de dvs. si nu sunt singura..aproape tot liceul e( ma refer la elevi)...data trecuta, cand ati spus ca plecati, am fost surprinsa...e alegerea dvs. si o respect...dar cu noi cum ramane?
RăspundețiȘtergereAm avut ocazia sâmbăta aceasta să fiu prezent la revederea de 15 ani a fostilor elevi ai unui liceu de prestigiu la acea vreme, liceu ce azi face eforturi să recâştige ceva din valoarea de altadata. In tema articolului, O tempora..., vorbim astăzi despre "alte timpuri" atunci când ne referim la anii 80-90, atât de apropiaţi istoric, dar irecuperabili în fond. Cunoscând mai de aproape acele persoane (foşti elevi şi mentorii lor, aşa i-au numit pe cei din faţa lor, profesori de o mare valoare) în minte mi s-a insinuat un gând despre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Să mă explic, acei oameni tineri, foarte bine educaţi, cu studii temeinice şi atitudine pozitivă, ar trebui să facă astăzi parte din acea clasă de mijloc activă, ce ar sprijini şi da sens vremii pe care o trăim. In cea mai mare parte sunt oameni cu un statut social bun, dar, consider eu, departe de a forma o clasă socială ci mai degrabă mici insule de fericire şi uitare. Am ascultat şi văzut regretul din vorbele lor. În asemenea momente tonul general festiv acopră totul, dar undeva fiecare povestea de regretul de fi "sub vremuri". Am ajuns târziu în noapte acasă, privind ploaia care se scurgea pe geamul maşinii, în ritmul sacadat al ştergătoarelor, simţindu-mă strivit de gândul ce-mi încolţise în minte. Privind la ei, la grupul lor, am simţit că astăzi se petrece o ireversibilă irosire a unei mari şanse, a unor valori colective şi destine personale. O şansă pe care noi ca popor nu o vom mai avea, cred eu niciodată, blestemaţi să trăim conduşi în simulcacru şi impostură, de cele mai nevolnice şi nemernice scursuri, ieşite hidos din trupul în descompunere al acestui neam. I-am privit iar cu ochii memoriei, i-am revăzut într-un contrast dureros pentru ochi şi suflet: Cât talent, cată muncă şi cultură, cât entuziasm şi creativitate şi tot atâta IROSIRE!
RăspundețiȘtergereMultumesc mult draga "fost coleg anonim". Te rog sa-mi lasi un indiciu ca sa te identific.
RăspundețiȘtergereCitind aceste randuri mi-a aparut in minte imaginea marelui clasic Ion Creanga inconjurat de elevii sai...
RăspundețiȘtergere