Cultura cu premeditare

Asa cum spuneam in articolul trecut, sper ca incercarea noastra de "cenaclu on-line" sa surprinda macar o fractiune din ceea ce numim cultura si sa alimenteze nevoia acestui element in viata fiecaruia.
Desi am inceput cu un text din zona fantasticului, azi propun o abordare mai realista, cu accente mai slabe de beletristica, si cu trasaturi mai puternice de articol, poate chiar un jurnal mai sugubat, ca sa zic asa. Nu tine de mine interpretarea textului, ci de atitudinea fiecarui cititor care participa in felul acesta la actul de creare si promovare a literaturii si a substantei sale culturale.
Sper nu numai sa va amuzati, dar sa gasiti si motive serioase de critica in sens constructiv.

SACOSA CU ACOPERIS VERDE

Am avut din nou una din saptamanile alea care seamana cu o sacosa in care incerci sa indesi tot ce poti sa iei pe gratis dintr-un supermarket. Pe foaie totul parea plauzibil si m-as fi incadrat in toate programele pe care le facusem daca teleportarea ar fi functionala la un pret rezonabil. Ultimele zile au pus capac situatiei. Cateva ore dormite in trei zile nu prea ma ajutau sa gandesc limpede, chiar daca, asa cum zicea cineva, incercam sa fiu atent si sa-mi oxigenez creierul cascand mai tot timpul. Cred ca nu degeaba exista si tipologia omului cascat – ma incadram perfect in ea.
Ma trezesc ametit, vad cat e ceasul, ma culc din nou – cea mai buna afacere pe anul asta, imi zic si adorm ca lovit de musca Tzetze. Ma trezesc din nou peste cateva ore si imi dau seama ca trebuia sa fiu deja in gara, deja in trenul care nu mi-a consultat programul inainte sa plece. Disperat, strang ce mai apuc de prin jur, le indes intr-un troler si o iau la fuga dupa ce incui usa. Fiind ziua perfecta pentru astfel de evenimente, imi dau seama abia la metrou ca nu mi-am luat portofelul – si uite asa mi-am facut joggingul cu bagaje.
Ce-a urmat e previzibil – am schimbat biletul in gara si m-am intors acasa unde m-am gandit ca ar fi bine sa mai dorm cateva ore – ceea ce am si facut dupa ce am muscat de doua ori din painea de pe masa.
Acum sunt in final in tren. Mi-e foame de lup si mai am cel putin o ora pana ajung. In spatele vagonului sunt niste englezi inca fascinati de piercing-ul in nas si care fumeaza ca niste liceeni romani autentici pe culoarul dintre vagoane uitandu-se speriati dupa vreun controlor. Langa mine sunt niste maghiari care din simtaminte necunoscute aleg sa vorbeasca in engleza cu mine si asta doar cand au nevoie de ajutor. Trenul e rosu – nu ca ar conta, dar mi-am amintit asa fulgerator. Cu tot amalgamul asta de nationalitati, in vagon e prea liniste, afara zici ca se termina toamna desi suntem la sfarsitul lui iunie, iar un scris galben se tot plimba deasupra usii vagonului si imi spune de 7 ore unde se duce trenul si ce numar are.
Nu credeam niciodata ca o sa scriu de foame in sensul asta. Stai, nu ma intelege gresit, nu scriu in speranta ca o sa imi dea cineva bani sa mananc, scriu ca sa uit ca mi-e foame, desi nu e prea eficient din moment ce vorbesc despre asta tot timpul. Am incercat sa ma uit la un film dar si acolo era mancare. Netul nu mai merge pentru ca suntem in semi-pustiu. Chiar si cand apare o casa, are in curte mancare...salata, fructe, o bucurie!
O tanti cu veleitati culturale citeste despre Fabio Capello, care daca nu stiai, incultule/inculto, e un foarte important antrenor de fotbal, inca in viata! Ii explica doamnei de langa ea ca gramatica pe care o citeste ii face numai somn. Trebuia sa isi ia si ea o carte “din asta care...”, dar nu termina fraza pentru ca probabil nu stie ce sa zica despre respectiva “opera”. Eu nu prea cred in chestia aia ca oamenii au uneori prea multe idei si nu pot sa le exprime. Daca ai idei articulate in minte si stii sa vorbesti, nu vad nici o piedica in exprimare, pe cand daca ai doar franturi, asta apare si la exterior. Iarta-mi digresiunea cu tenta de filosof, dar un om de langa mine tocmai a scos un corn si trebuia sa ma gandesc la ceva mai intens ca sa scap de tentatie.
Am vazut un acoperis verde... oare o fi de mancare?



Mitica