Cultura cu premeditare

M-am gandit ca e timpul sa punem pe picioare acest mic "cenaclu on-line" daca se poate numi asa. Si cum am putea face asta altfel decat punand in pagina imaginatia. In acest sens am selectat o mica povestioara, cu sambure de adevar si pulpa de fictiune si am rasfirat-o mai jos, spre placerea vizitatorului, sper, dar si spre un raspuns, o critica, un comentariu.


ACOLO STAU EU…



Linia 4. Ufff! Mai am 30 de minute şi plec. Poate totuşi e acolo. Mă duc să văd.
Mergeam alene spre peronul 4 al gării şi am fost foarte uimit să văd că era acolo. Trenul era acolo, ruginit, îmbâcsit şi, ca de obicei, albastru. Mă gândeam că e vreun sabotaj sau ceva de genul ăsta şi că e acolo pentru că n-a putut să plece deloc. Dar nu, conductorul fâlfâia o batistă murdară ce trebuia să fie galbenă în timp ce ţinea staţia în dreptul gurii, cu cealaltă mână.
Am urcat. Un miros îmbietor de toaletă, amestecat cu transpiraţie şi respiraţie îmi blocă instantaneu sinusurile. Era îngrozitor şi totuşi m-am putut abţine să nu vomit. Am căutat un compartiment în zona mediană a vagonului mizer de clasa a doua după care am băgat nasul într-o carte : nu că aş fi fost prea interesat, dar trebuia să fac ceva să nu mă mai gândesc la ce era în jur.
Era foarte cald, ceea ce nu mă avantaja prea tare chiar dacă nu suportam frigul. Cu toate riscurile, am deschis uşa compartimentului şi toate geamurile întregi, după care am încercat să mă relaxez.
Un bătrân scheletic, neîngrijit, îmbrăcat într-un costum gri murdar se postă în faţa uşii şi începu să fumeze vorbind în acelaşi timp.
- Fii atent ce nori se strâng colo…
Nu i-am răspuns crezând că mai e cu cineva şi nu mi se adresa mie. El, însă, continuă:
- Acolo stau eu…frumos…
Pierdusem rândul şi îmi venea greu să mai înţeleg ceva aşa că am luat-o de la început. Moşul reveni imperturbabil asupra dialogului său cu mine:
- Am ditamai terenul cu porumb…frumos…
Mă gândeam să-l aprob, dar am realizat că îi puteau veni şi alte idei şi n-o să mai pot să scap de el, nu că aş fi găsit vreo soluţie înainte. A început să vorbească tot mai tare şi mai accentuat încât nu eram singurul care îl auzea, având în vedere că se strânsese ceva lume.
- Să vezi ce-o să plouă!...frumos…
Ce găsea el frumos în toate nu ştiu, dar devenise aproape exasperant nu numai pentru mine. A aruncat un chiştoc şi şi-a aprins altă ţigară încercând să intre în compartiment, dar i-am aruncat nervos o privire ce l-a determinat să rămână pe coridor. La fel de puternic reîncepu:
- Bine-ar fi să plouă! Făcu o pauză după care continuă: să nu mă mai duc la sapă…frumos…
*
În sfârşit ne mişcam şi deşi zgomotele mecanice erau puternice, bătrânul le acoperea. La un moment dat însă, un scârţâit ciudat urmat de o bubuitură l-a întrerupt în mijlocul „frumosului”. S-a auzit şi o voce nervoasă:
- Hai, bă, nene, ne laşi ?!!!
Bătrânul privi calm, după care se întoarse cu faţa spre mine şi zâmbi fals făcându-mi cu ochiul. Se întunecase afară şi era puţin răcoare aşa că, străinul intră şi trase uşa. Nu l-am băgat în seamă. Priveam absent la oraşul care, în mod bizar, îmi părea că se apropie, deşi trenul mergea în sens invers.
- Sunt Teres, zise el şi îmi întinse mâna, oftând apoi uşor: frumos…
- Încântat, spun, eu sunt…eu, şi i-am strâns palma moale şi fină, puţin arsă de soare la suprafaţă.
- Suntem singuri, ştii…?
Îl privii nedumerit şi mă înţelese imediat.
- În tren, suntem singuri… frumos…
Mi se părea imposibil. Nu simţisem nici o oprire de când omul acela nervos urlase pe coridor.
Mi-am revenit din amorţeală şi după ce m-am mişcat de vreo câteva ori pe scaunul alunecos, dar moale am prins puţin curaj şi am replicat:
- Dacă suntem singuri, cum se face că încă se mai aud oameni vorbind?
- Frumos…, zise el şi pocni din degete.
Parcă mi se înfundaseră urechile, şi totuşi auzeam vocea lui. Nici o altă vibraţie a timpanului nu se mai simţea. Am privit din reflex pe geam-nimic în jur decât întuneric.
- Eşti speriat, nu?
Bătrânul se evaporă chiar sub ochii mei bulbucaţi.
Am ieşit pe coridor şi am început să alerg spre locomotivă. Peste puţin timp am obosit. Mi-am întors privirile. Trenul se termina la doi metri în spatele meu…

Mitica